Politicienii se adaptează formatelor media şi fac orice ca să fie vizibili, băgaţi în seamă şi auziţi, pentru ca presa avidă de senzaţie să nu le poată evita declaraţiile lipsite de consecvenţă doctrinară, excelând în schimb în cuvinte tari, inepţii, injurii.
Intraţi deja cu zornăitul armelor de tinichea în campania electorală, politicienii tind să ocupe tot mai mult din spaţiul mediatic autohton, acaparând programele de ştiri, talk-show-ul în proporţie de 90% şi adesea, voluntar sau involuntar, divertismentul. Reporterii nu prididesc să alerge după figurile politice proeminente pentru a smulge secretul vreunei candidaturi, al vreunei alianţe necunoscute sau exclusivitatea unei defectări de ultimă oră. Imposibil de evitat analogiile caragialeşti în care plonjează cu capul înainte politicienii marcaţi de aroganţă, manevrând ostentativ scrisori pierdute într-o atmosferă de carnaval vicios.
Există explicaţii pentru pregnanţa mediatică a politicului. De câteva decenii, în toată Europa a dispărut presa de partid, campaniile electorale s-au mutat în presa generalistă, mai cu seamă în televiziune şi, recent, pe Internet sau pe telefon mobil, iar prezentarea politicului a preluat logica mass-media, părăsind tradiţionalul partizanat şi logica publică, aşa cum arată Altheide & Snow sau Franklin în studiile lor despre „împachetarea“ discursului politic. Televiziunile au crescut în importanţă şi intră la pachet în negocieri (vezi Antenele, care ţin Partidul Conservator, niciodată intrat legitim în parlament, sau OTV, care a fătat recent un partid). Aşa se face că politicienii se adaptează formatelor media şi fac orice ca să fie vizibili (vezi costumaţia guevaristă a lui Mazăre sau pictorialele Elenei Udrea), să fie băgaţi în seamă (vezi gesturi excentrice gen Ponta sau Prigoană) şi să fie auziţi, pentru ca presa avidă de senzaţie să nu le poată evita declaraţii