Primarul General al Capitalei tocmai şi-a făcut bilanţul celor patru ani de mandat. Bineînţeles, concluziile la care a ajuns edilul frapează prin mulţumirea de sine faţă de ceea ce ar fi înfăptuit în intervalul 2008-2012, prin optimismul fără frontiere legat de perspective şi prin ingeniozitatea cu care Sorin Oprescu şi colaboratorii săi apropiaţi au reuşit să împreuneze, în corpusul unei aceleiaşi dări de seamă, realizările cu nerealizările, fapta cu promisiunea şi cifrele verificabile în teren cu literele care dau suflu demagogiei.

Pornind exact de la bilanţul cu pricina, oricare dintre contracandidaţii primarului general la alegerile din 10 iunie îşi poate acum confecţiona un arsenal redutabil cu care să-şi ducă propria luptă. Ochiurile rebele din năvodul aruncat de edilul în exerciţiu după electoratul bucureştean i-ar putea compromite uşor pescuitul, oricât de strălucit ar fi executată cusătura prin care obiectivele finalizate sunt amestecate cu cele în execuţie sau, mai rău, cu cele aflate încă în stadiu de proiect, respectiv intenţie. Dar asta este, până la urmă, problema personală a lui Sorin Oprescu.

În schimb, problema Bucureştiului şi a locuitorilor săi ar trebui să fie cu totul alta.

Ea a răzbătut în spaţiul public concomitent cu sărbătorirea pseudosuccesului mandatului lui Oprescu: „graţie" ratei de absorbţie de până acum, capitala României ar putea rămâne fără fonduri europene pentru infrastructură în intervalul 2014-2020.

Iar asta în condiţiile în care deficitul bugetar al Primăriei Municipiului Bucureşti a ajuns la cote astronomice - peste 40 milioane euro - şi nici un proiect notabil care să impulsioneze dezvoltarea eficientă a Capitalei nu a fost demarat sub actuala administraţie centrală a Bucureştiului.

Situaţia transportului, situaţia falimentară a RADET, proasta coordonare între dezvoltarea infrastructurii rutiere şi