Alianța Nord-Atlantică slăbește pe zi ce trece. Totuși, nu trebuie lăsată să se stingă definitiv.
Cu câteva săptămâni înaintea summitului din Chicago, din mai, NATO se găsește într-o situație paradoxală. Are, cu siguranță, câteva motive de mândrie. Din solidaritate cu America, statele membre au rămas să-și ducă până la capăt sarcina ingrată din Afganistan. Apoi, misiunea NATO mandatată de Națiunile Unite să îi protejeze pe rebelii libieni de setea de răzbunare a colonelului Ghaddafi a reprezentat un real succes. Statele componente par tot mai doritoare să se implice în activitatea organizației, iar doi membri importanți, Marea Britanie și Franța, s-au oferit să preia conducerea atât din perspectivă armată, cât și diplomatică (evident, tot cu sprijinul masiv al SUA). Cel puțin patru țări se pregătesc să intre în Alianță în viitorul apropiat: Macedonia, Bosnia, Muntenegru și Georgia, deci interes încă există.
În ciuda tuturor acestor reușite, viitorul NATO e mai degrabă incert, semne îngrijorătoare venind din două direcții. Prima se regăsește într-o declarație făcută de administrația Obama acum câteva luni, în care avertiza că adaptarea la ritmul de dezvoltare a armatei chineze și reafirmarea aliaților din Asia vor căpăta prioritate în fața Europei. În condițiile în care America vede în Bătrânul Continent mai degrabă un „producător“ decât un „consumator“ de securitate, există o preocupare legată și de consecințele crizei zonei euro asupra felului în care partenerii europeni își vor respecta angajamentele de acum încolo. Măsurile de austeritate, dar și percepția conform căreia securitatea Europei nu este amenințată serios, au făcut ca bugetele de apărare, oricum tăiate la sânge, să fie din nou reduse. Și, dacă la finalul Războiului Rece, statele europene acopereau 34% din cheltuielile militare ale NATO, în momentul de față, ponderea a coborât la 21%. În plus,
