Dincolo de populismul ieftin cu care suntem bombardaţi zilele acestea, „nu ne vindem ţara“ şi „privaţii fac profituri imorale“, realitatea e că statul a fost timp de 22 de ani un manager catastrofal pentru companiile de stat. Dar dacă privatizăm, procesul trebuie să fie realmente competitiv şi transparent – altminteri, cine împarte parte-şi face, iar companiile privatizate vor căpuşa în continuare statul.

Dacă vorbim de capacităţile de management ale statului român la companiile de stat, Petrom e un exemplu clasic. Puţini îşi aduc aminte că, în 2004, ultimul an dinainte de privatizare, Petrom a făcut o pierdere de 230 milioane de euro, iar, în 2005, primul an după, a avut un profit de vreo 350 de milioane. Sigur, au fost şi condiţii favorabile, a crescut cotaţia petrolului, dar asta nu explică toată diferenţa şi nici de ce în anul electoral 2004 pierderile au fost aşa mari. O explicaţie mai plauzibilă o reprezintă cele 5.000 de contracte căpuşă, la rezilierea cărora au muncit avocaţii OMV 6 luni după privatizare. Pentru cine nu ştie cum funcţionează achiziţiile publice la o companie de stat în România, Petrom e un caz de manual. Prin 2000, când Petrom era la stat, toate achiziţiile, de la echipamente şi până la hârtie, erau planificate într-un dosar de achiziţii pe anul următor. Fără excepţie, furnizorii Petrom făceau parte din două categorii: cei mari, care scriau dosarul, orientând achiziţiile Petrom în funcţie de ce puteau ei să-i vândă; şi cei mici, care aveau acces la acel dosar strict secret şi împărţeau între ei restul. Ce achiziţii publice prin licitaţie, care transparenţă, de unde concurenţă corectă între furnizori? Petrom nu cumpăra niciun capăt de aţă de la necunoscuţi. Aşa se explică şi un lucru perfect adevărat, dar perceput eronat de public drept o mare conspiraţie a „organismelor străine“: fără privatizarea competitivă, transparentă şi aten