Trei întrebări:
1) Există oare vreun preţ de vânzare-cumpărare pe care opinia publică să-l considere „just“, în cazul privatizării unui combinat minier precum Cupru Min SA (şi, într-un sens mai general, a oricărei societăţi de stat)?
2) Există un astfel de „preţ just“ în principiu?
3) Se poate considera că eşecul de a a privatiza Cupru Min reprezintă o bilă neagră sau o bilă albă pentru Guvernul Ungureanu?
La prima întrebare, răspund simplu: nu, nu există un preţ pe care opinia publică românească să-l considere „just“. De regulă, acesta va fi întotdeauna mai mare decât eventualul preţ de vânzare. La 200 de milioane de euro, s-a considerat de foarte mulţi că „vindem pe nimic avuţia naţională“. Sunt convins că şi la 250 de milioane, şi la 300 de milioane, şi la 500 de milioane s-ar fi spus exact acelaşi lucru. La fel ar fi urlat opoziţia, la fel ar fi protestat diferite ONG-uri de mediu; ar fi apărut articole similare acuzând nereguli, lipsă de transparenţă, distrugerea mediului, arătând cu degetul spre „firme de apartament“ şi interese oculte. Judecata nu ţine, evident, de calcule contabile şi economice, nici de considerente tehnice, ci de lipsa profundă de încredere pe care cetăţeanul român de azi (şi de ieri) o are în guvernele sale. Orice i s-ar spune, cetăţeanul „ştie“ dinainte că a fost înşelat de toate guvernele, care, pe rând, au „vândut ţara“ şi au otrăvit mediul, că toţi funcţionarii sunt corupţi, incompetenţi sau, mai curând, ambele şi că toţi străinii vor să ne exploateze la sânge, mai ales când este vorba despre bogăţiile subsolului. Lupta politică într-un an electoral amplifică neîncrederea: „de ce tocmai acum privatizează?“. Răspuns dat de opoziţie: „ca să cumpere cu banii respectivi alegerile“! Îmi amintesc că toate privatizările importante din trecut au fost tratate cu exact aceeaşi neîncredere de opinia publică, in
