La adăpat

Abia pe la zece am reuşit să mă dau jos din pat. De fapt, m-am rostogolit pe podea şi m-am târât până la baie în patru labe, ca un câine otrăvit căutându-şi cotlonul în care să-şi dea suflarea. Am băgat capul în găleată şi am băut. Am simţit apa făcându-şi drum până în stomac printre epiteliile uscate, lipite unele de altele. Găleata nu părea să fie una de bucătărie. Mai degrabă de curăţenie. Mi-a venit să vomit. Nu m-am abţinut. Am reuşit cumva să nu elimin în veceu şi stomacul, cu totul. Aveam senzaţia, vârsând la veceu, că mă voi întoarce pe dos ca o şosetă.

Mi-am răcorit faţa cu apă şi am lins puţină pastă de dinţi, că nu-mi mai suportam mirosul. Pe urmă, cătinel-cătinel, ţinându-mă de pereţi, m-am dus la geam şi am scos capul afară. De la aerul rece, fără impurităţi industriale, mi-am mai revenit. Suficient cât să-mi pot strânge lucrurile şi să pregătesc camera pentru predare. Ştiam de la băieţii din redacţie care e protocolul. Trebuia să chemi camerista, ea făcea inventarul şi, dacă nu lipsea nimic, dacă nu era nimic distrus, vreun pat, ceva, îţi dădea o adeverinţă că totul e în regulă. Fără semnătura cameristei, nu puteai să-ţi iei actele de la recepţie. Aşa era pe-atunci.

Patul rupt de cu seară îmi dădea emoţii. L-am încercat cu degetul. Se clătina. I-am mai pus un grătar de la frigider sub tăblie şi am adus şi găleata din baie. Tot se hâţâna. Nu-mi rămânea decât să sper că nu o va împinge dracul pe cameristă să verifice lenjeria unui pat în care evident nu dormise nimeni. Că mă sechestrau ăia acolo până îmi mai veneau bani de-acasă, ori cine ştie ce mai păţeam. Şi aş fi ratat de tot reportajul. Aveam de gând să mă duc totuşi la Mana, chiar cu întârziere şi cu toată ruşinea, de-ar fi fost şi să mă târăsc până acolo.

Glumeaţa şi Catinca la inventar

Cu inimă strânsă am ieşit pe hol şi am strigat: