Cu ochii spre cer, mâna stângă înfiptă-n bască, iar dreapta la rever, statuia părintelui revoluţiei bolşevice îşi odihneşte bronzul printre brusturi. Îi ţin de urât şi alte lucruri alungate din locul lor de timp: un tobogan roşu smuls dintr-un loc de joacă, ceasuri de stradă arătând veşnic aceeaşi oră, efigia lui Petru Groza şi bustul modest al creatorului "Comediei umane”.

Capul lui Lenin a fost vopsit în negru, pe gură receptorii de artă i-au aruncat pete mov, iar pe picioare – pete galbene. Cineva i-a zgâriat creştetul verzui de bronz oxidat. Acum câţiva ani, când am fost în Transnistria, am văzut imensul monument dedicat lui Lenin ce veghea "Sovietul suprem”. M-am mirat atunci că statuia era foarte curată şi am întrebat dacă e nouă. Ghidul m-a lămurit: "Nu e nouă, e de pe vremea comuniştilor, dar din când în când îi mai dă chelea gios.” Adică o curăţă. Ioana Ciocan, artistul vizual ce şi-a propus să realizeze "Parcul Statuilor Comuniste”, nu agreează ideea restaurării: "Când s-a pus această problemă, am spus că sunt împotrivă. Lenin a fost pictat cu roz de către artistul Mihai Zgondoiu, apoi cu negru pe faţă, iar toate acestea fac parte din istoria sculpturii.”

În 1960, când statuia realizată de artistul Boris Caragea a fost plasată în faţa Casei Scânteii, nimeni nu s-a gândit că picioarele masive de bronz vor fi vreodată smulse cu tot cu fier beton din soclul de granit. În perioada 1952-1957, când se construia Casa Scânteii, conducerea de partid a hotărât că în faţa ei trebuia amplasată o statuie a lui Vladimir Ilici Lenin. Sculptorul Constantin Baraschi, reprezentant de frunte al proletcultismului, foarte apreciat în epocă, a realizat o asemenea lucrare şi, fiind sigur că va fi acceptată, a şi turnat-o în bronz. Spre uimirea lui, lucrarea fost refuzată de conducerea Partidului Muncitoresc Român, care a considerat-o ireverenţioasă la adre