Am ceva de spus. Și am așteptat deja zece ani. Nu de frică am lăsat timpul să treacă. A trebuit să înțeleg eu întâi cum s-au întâmplat lucrurile. Și pentru asta a trebuit să mai termin o facultate – un întreg ciclu, cu patru ani, master și doctorat. Am crezut că, dacă o să mă aplec peste cele mai mari opere ale lumii scrise vreodată, o să înțeleg ce s-a întâmplat în după-amiaza zilei de 10 aprilie 2002.
10 aprilie 2002. Aveam 25 de ani și vechime de un an şi jumătate. Lucram la o adresă aproape de Calea Victoriei, o clădire cu opt etaje. La ora 4 am ieșit din birou și m-am grăbit spre casă. Rutina se instalase în viața mea; și era o rutină murdară. Viața mea începea după ora 4 după-amiaza, după ce părăseam clădirea aceea în care fiecare individ era obtuz. Toți credeau că sunt eroii nevăzuți ai neamului, dar erau doar niște jalnice marionete. Nu împlinisem încă 25 de ani și aflasem acest dur adevăr despre țara mea.
Trebuia să merg la o zi de naștere, o vizită la domiciliu. La 5 fără 10, m-am trezit fixând cadranul ceasului din perete, privind pierdută cifrele electronice care se modificau cu fiecare secundă. Minutul pe care l-am urmărit trecând a fost extrem de lung; nefiresc de lung. Era un gest ridicol, dar nu puteam să-mi mișc ochii de pe micul cadran din plastic.
În acea seară lumea s-a învârtit fără mine. N-am știut ce se întâmplase exact când eu priveam inexplicabil ceasul, pentru că nu deschisesem în acea zi televizorul; deloc.
11 aprilie 2002. Am ajuns la birou puțin după ora 8. Ziarele zilei erau toate împrăștiate pe birouri. Am auzit pe cineva rostindu-i numele, dar nu și contextul. M-am trezit spunând senină tuturor: „E prietenul meu“. Toți ochii s-au îndreptat spre mine și un moment de tăcere s-a lăsat peste toți. Apoi i-am văzut poza pe prima pagină dintr-un cotidian. „S-a sinucis ieri“, mi s-a răspuns.
Am început să ci
