Săptămâna Mare a adus, la Sângeru, în noaptea primei denii, prima brumă, după ce pământul, descălţat de zăpezi, înviase în bulbul de arpagic şi râdea roz în zarzări. Lumea împuţinată a satului, mutată jumătate în Spania sau Italia unde lucrează cu ziua, îşi vede, ca în Evul Mediu, de ale ei. Doi boi, îndemnaţi de un flăcău de 16 ani, desenează, chinuindu-se să ţină linia dreaptă, brazde succesive care se cheamă arătură, undeva în spatele casei mele. La voi, m-a întrebat acum câţiva ani un ziarist străin, venit să mă viziteze, n-a fost descoperită maşina de cosit? Se mira de opinteala noastră în coasă, chelind cu trudă o răritură de fâneaţă. Nu, nici motocositoarea, nici tractorul, nici mixerul de fărâmat bolovani, cu atât mai puţin elicopterul de suflat chimicale în pomi când vin omizile. La noi totul a rămas ca la începutul lumii. Ca la începutul lumii creştine, bat şi clopotele, iar sunetele cuvintelor mele îmi bat şi ele ritmic în cap ca şi când aş încerca preschimbarea în vers a editorialui meu musai politic şi grav. Cum să mă vindec?

Se-aud, zori-seară, clopote pe ţarnă

Şi dinspre Tisa clopote se-aud

Şi toaca-n care plânge un călugăr

Bătând cu tâlc pianul ei de dud.

Vecernii şi utrenii peste sate

Şi deniile care au pornit

Excursul nostru către zeitate

Suirea, iute stinsă, în zenit.

Cum aş putea, în Săptămâna Mare

Să scriu altcum decât plângând în rimă

De Înviere ştiu că sunt legat

Dar şi răspunzător pentru-acea crimă.

Ne iartă Doamne pentru ce-am făcut

Ne iartă pentru Fiu-Ţi răstignit

Ne iartă pentru câte încă facem

Călăii-s imposibil de oprit.

Bat clopote în sute de biserici

Vorbesc peste păduri şi peste sate

Într-un limbaj tradus numai de îngeri

Epistolă către divinitate.

Vine-nvierea, simte-n fibre iarba @N_