Lumea întreagă este ca un grup de copii care retrăieşte repetitiv o traumă. Suntem atraşi de drama perfectă a pierderii celui mai faimos vapor de croazieră al secolului 20. Deci de câte ori trebuie să se mai scufunde Titanicul înainte să ne fi ajuns?

În ultima ecranizare a tragediei Titanicului – un documentar de televiziune în patru episoade – regizorul Julian Fellowes încheie fiecare parte cu imaginea vaporului scufundându-se. „Mami, mai povesteşte-mi o dată cum m-a speriat clownul la circ, te rog”! Dacă ne gândim că drama Titanicului s-a petrecut în 1912, ar fi trebuit să avem destul timp să ne obişnuim şi să trecem mai departe. Aparent vrem să o retrăim însă şi în 3D ca să fim şi mai în mijlocul evenimentelor. În ciuda tuturor atrocităţilor secolului 20, omenirea încă încearcă să se împace cu pierderea unui vapor în urmă cu 100 de ani. E clar că evenimentul ne face un fel de ostatici culturali ai săi.

A fost lansat chiar şi un cont de Twitter oficial al croazierei care încearcă să transmită „live” fiecare moment important sau fiecare detaliu interesant al călătoriei – ultima pentru 1503 pasageri. Ar trebui să ne întrebăm şi ce sentiment provoacă în adâncul nostru vederea pierderii luxului şi a bogăţiei în accident? La fel ca în cazul tragicului accident al Prinţesei Diana, vedem că moartea este inevitabilă chiar şi pentru cei bogaţi şi faimoşi. Ne uităm cu o combinaţie de linişte şi groază la televizor la drama perfectă şi dacă îi mai adăugăm pe Leonardo DiCaprio şi Kate Winslet e ca atunci când mama ne pisa medicamentele şi le dizolva în sirop.

„A fost aşa emoţionant” – asta este descrierea scenei în care Kate îi ţine mâna lui Leo în apă aproape toată noaptea. Ar fi nasol să spunem că din cauza temperaturii apei, amândoi ar fi fost morţi în circa 30 de minute. Lumea are nevoie de povestea romanţată a scufundării Titanicului în tim