La Revoluţie împlineam 30 de ani de gazetărie, dintre care 25 în jurnalismul de investigaţie. Mă mîndream că am doborît un prim-secretar de judeţ (un fel de Ceauşescu local) şi doi miniştri. Ancheta (aşa i se zicea articolului de investigaţie) despre potlogăriile prim-secretarului a reuşit să apară, cele despre miniştri s-au oprit la secţia de presă a CC al PCR (noua formulă de cenzură după ce se desfiinţase cea oficială), dar respectivii au fost totuşi schimbaţi. Presa comunistă era discretă cu faptele de corupţie ale activiştilor de partid, singura pedeapsă fiind rotirea în posturi, tot în „aparat“. După Revoluţie, cu o presă efectiv independentă, cu libertate de gîndire şi de expresie, n-am mai înregistrat o asemenea performanţă. Cauza: decidenţii, în marea lor nesimţire, nu mai ţin cont de ce scrie presa. Gazetarii mai tineri nici nu-şi imaginează cenzura. La începutul perioadei comuniste, controlul prealabil făcea parte din represiune, iar instrucţiunile erau secrete. Toate informaţiile (chiar şi aluziile) care prezentau într-o lumină negativă sistemul social erau eliminate. Existau realităţi paralele. Rescrierea realităţii ducea la insalubritate morală.

Cenzorii îşi „îmbunătăţeau“ permanent nivelul politico-economic, doar că aveau atîta cenzură în cap, încît creierele lor se micşorau. Cenzorii de la „Tipărituri“ umblau prin dughene, de Paşti, să caute „materiale cu caracter mistico-religios“. Căutau felicitări cu ouă vopsite sau iepuraşi. La Poştă, aceeaşi cenzură căuta felicitări cu „Sărbători fericite!“ şi, dacă era adăugat, de mînă, „Hristos a înviat!“, atunci „înscrisul“ era confiscat şi ajungea la Securitate.

Uneori, după cenzură, nici autorul nu mai era sigur că el scrisese textul „bun de tipar“. Exista şi un index de subiecte interzise. Uneori mai glumeam între noi, că ne-ar fi mai util unul cu cele „permise“. Îmi aduc aminte de un banc,