Jurnalul unui dezertor

Cineva îmi scrie, cu o candidă blajinitate, replică la textele pe care le încredinţez tiparului, "eşti un bou". Aprecierea, una dintre cele cumsecade, survine generos după un articol în care mă ocupam de infirmităţile democraţiei noastre. Vorbesc de democraţia schilodită de Traian Băsescu. Precum se ştie, preşedintele violează frecvent minora învelită în desuurile subţiri ale constituţiei. Fii şi tu mai calm, adaugă, mai conciliant, alt corespondent pitit în spatele pânzei onomasticii de împrumut. Prin găurile ei zăresc silueta (graţioasă cândva) a doamnei Udrea. Aşezată larg, prin armata de postaci, respectiva persoană sau o alta, mă ameninţă. Adesea agramat. Asta e! Deci, se vrea nimicirea boului nervos care aş fi. Sunt o persoană care se enervează iute, recunosc, mai ales atunci când mârlănia, dată cu parfum, face balet printre triluri. Boul, din câte ştiu, e incapabil de furie. El trage molcom la căruţa stăpânului şi atâta tot. În ceea ce mă priveşte nu am stăpân şi nici chef să trag decât de căruţa convingerilor mele. Sunt bune, sunt betege? Le consider, cu îndoielile de rigoare, normale. Căpăţâna mea pare a sta cocoţată pe umeri. În consecinţă, asemănarea cu bietul animal de povară poate fi nedreaptă pentru el sau, cine ştie, prin asemănări de cumsecădenie, măgulitoare pentru mine.

Enervările, pentru care mă ceartă uneori persoane apropiate, sunt reale. Vânzarea ca nerentabile a hidrocentralelor în barajele cărora sunt zidiţi sute de români e un motiv de enervare. Mă aprind iute. Şi Băsescu se enervează, dintr-un motiv contrar, pentru enervarea mea. De ce n-ar da aurul ca pe vapoare? De ce boii nu pricep că gârlele care curg prin turbine gratis ne fac rău? De ce nu se ceartă criticii mei cu cei a căror iască umedă, oricâte amnare ai scăpăra, nu se aprinde niciodată şi fumegă mereu fâsâit? De ce nu se ceartă cu politicienii