Anul trecut, în seara Galei Premiilor Uniter, am fost la o vizionare laTeatrul Act. Am văzut Absolut! după Ivan Turbincă de Ion Creangă în regia lui Alexandru Dabija, cu un Marcel Iureş de mai mare dragul, şi mi-am zis că la următoarea Gală, Iureş va avea neîndoielnic o nominalizare. Orb şi surd să fii, şi tot îţi dădeai seama că acolo era actorie de bună calitate, dovedită cu umorul şi relaxarea de care numai cei mari sunt în stare. Şi cînd zic „mari” nu mă refer la notorietate.
De ani buni, premiile Uniter se degradează. Devin tot mai puţin reprezentative pentru teatrul românesc şi tot mai mult apanajul unui grup închis. Teme, estetici, oameni noi trec pe lîngă juriile Uniter ca şi cum n-ar exista. În loc să prospecteze piaţa, să vadă ce e nou şi valoros, să se adapteze, ba chiar să se reinventeze dacă este nevoie pentru a cuprinde întreaga realitate teatrală, premiile Uniter rămîn zăvorîte într-o structură rigidă, depăşită de realitate.
În anii trecuţi, nominalizările Uniter au lăsat să se vadă caracterului juriului: conservator, teribilist, ahtiat după nume mari sau după spectacole de scenă mare etc. În acest an, la 20 de ani de la prima ediţie, ele au fost de-a dreptul haotice. Pare că cineva a pus într-o urnă toţi artiştii şi juriul a tras la sorţi. Ce-a ieşit se vede: absenţe flagrante, prezenţe nejustificate, nominalizarea unora pentru prestaţii nesemnificative, deşi realizaseră şi performanţe notabile sau faptul că nici unul dintre spectacolele nominalizate ca fiind cel mai bun nu are şi cea mai bună regie, deşi e foarte greu să existe una fără alta. S-a dat cîte o nominalizare ca să fie toată lumea mulţumită (dar cred că s-a obţinut exact contrariul). Eterna mentalitate de tip Cîntarea României care face ca premiile Uniter să cadă în derizoriu. De aici încolo ne putem întreba: pe cine mai reprezintă aceste premii ?
Presa a tot scris în
