Pentru sute de ani principala problemă cu care s-a confruntat Iranul (şi Persia înaintea lui) a fost garantarea salvării naţionale şi a autonomiei în faţa puterilor regionale mai puternice: Turcia otomană şi Rusia.

Cu toate că era mult mai slab decât cele două mari puteri, Iranul a reuşit să supravieţuiască din trei motive: poziţia geografică strategică, resurse şi diplomaţie. Munţii care înconjoară ţara au făcut ca pătrunderea trupelor militare inamice în Iran să fie foarte dificilă.

În orice situaţie, strategia militară a Iranului a rămas constantă: şi-a descurajat inamicii, folosindu-se de poziţia geografică, şi întărindu-şi în permanenţă forţele proprii, scrie analistul George Friedman, fondatorul companiei americane private de informaţii secrete şi analize geopolitice Stratfor.

Iranul vrea să îşi impună puterea

Privind în trecut, datorită poziţiei defensive, Iranul era perceput ca o autoritate în regiune. Şahul Iranului concura cu Arabia Saudită pentru obţinerea autorităţii în Omanu şi visa la arme nucleare.

În prezent, Ahmadinejad se lupă cu Arabia Saudită pentru Bahrainului şia păstrat acelaşi vis distructiv pentru armele nucleare. Friedman atrage atenţia că, analizând politica externă a Iranului se observă un lucru constant: Iranul visează la dominaţia regională.

O altă potenţială ameninţare pentru Iran au fost SUA. Pentru că americanii erau cu lupa pe ei, iranienii nu au găsit o altă opţiune decât să îşi stabilească o politică ce urma să fie pe placul SUA. Asta însemna ca aparent să se supună americanilor, în timp ce în realitate nu doreau decât să controleze forţele occidentale. Acest plan a fost pe placul Republicii islamice şi a dat rezultate.

Printr-o campanie de intoxicare, dusă înainte de războiul din Irak, Iranul a reuşit să îi convingă pe americani că Irakul e