În primele săptămîni din 1990, cele mai mari cozi erau la ziare. N-avem date precise şi obiective (cînd oamenii erau ocupaţi cu descoperirea libertăţii de exprimare şi a democraţiei, nu era momentul cel mai potrivit pentru precizie şi obiectivitate), dar din ce declarau atunci oamenii din breaslă, se pare că tirajele principalelor două ziare – Adevărul şi România liberă – depăşeau milionul de exemplare. Iar alte publicaţii din multitudinea care invadase piaţa vindeau cu sutele de mii. Dacă citim azi ziarele de atunci, ne izbesc amestecul brutal între informaţie şi opinie (asta în cazul în care informaţiile nu erau cu totul pierdute pe drum de dragul exprimării cu tărie a opiniilor) şi militantismul presei – care, în primii ani de după 1989, şi-a construit doi poli: ori cu guvernul, ori cu opoziţia. Dar, dincolo de orice erori pe care i le putem reproşa, dincolo de partizanate şi manipulări, presa de atunci arăta o poftă nebună de a vorbi deschis şi fără oprelişti, după decenii de cenzură totalitară. Aceeaşi poftă o aveau şi cititorii care stăteau la coadă să cumpere ziare cu aceeaşi răbdare cu care stăteau la cozi pentru alimente ori pîine.

În primii ani de după 1989, presa era un amestec de ideologie, impuls de a „educa poporul“ şi capitalism primitiv. Cornel Nistorescu povestea că a pornit revista Expres (de mare succes pe atunci) cu o sută de lei în buzunar, tipărind-o pe datorie şi făcînd plăţile ulterior, din banii încasaţi pe vînzarea primului număr. Se non è vero è ben trovato. Cheltuielile erau mici, vînzările mari, publicul cumpăra ziare şi reviste, aşa că nu era nevoie nici de business plan, nici de strategii de marketing. Iar legislaţia (comercială, economică, fiscală etc.) era plină de găuri. Totul era mai simplu, într-un fel: subiectele se-nghesuiau spre pixurile jurnaliştilor (de la anchete şi dezvăluiri despre evenimentele din decembrie ’89 p