Schimbarea unui antrenor e o mutare ce implică un risc maxim, iar rezultatele se văd mult prea tîrziu.

A devenit o obişnuinţă ca la un anumit moment, atunci cînd lucrurile nu merg chiar aşa de bine, o echipă de fotbal să schimbe antrenorul. Cluburile care apelează la această decizie radicală o justifică în mare majoritate cu discursul cunoscut, “e nevoie de un şoc”, şi o motivează prin “sînt periclitate obiectivele stabilite la început”. Problema e că, la noi mai ales, respectiva periclitare a obiectivelor reprezintă, de fapt, periclitarea stării psihice, a se citi de voie bună, a celui care conduce. Sînt greu de explicat totuşi schimbările de antrenor la echipele din fruntea Ligii 1, se aude că se mai pregăteşte una după semifinalele Cupei, în condiţiile în care nimeni n-are habar dacă obiectivele chiar sînt periclitate.

Lumea care doar priveşte se întreabă cu ce e mai bun cel ce vine decît cel ce pleacă? Justificat, pentru că de multe ori numirile n-au nici o logică. În teorie, noul antrenor ar trebui să deţină o personalitate puternică, să poată să controleze un vestiar aflat în derivă şi să aibă obişnuinţa de a convieţui cu starea de presiune existentă în fiecare zi. Apoi să fie capabil să adapteze lotul de jucători la metodele sale, ceea ce necesită timp, căci o schimbare din acest punct de vedere nu se poate face în două zile. În general, noii antrenori caută să modifice ceva din rutina zilnică, fie la antrenamente, fie la cantonamente, fie la formulele de start în partide, acest din urmă aspect fiind şi cel mai delicat, o echipă care a jucat luni în şir cu un modul nu poate trece brusc la un altul, decît dacă-şi asumă riscuri. Există şi aspecte pozitive. Puţine, dar există. Acei jucători care erau siguri de poziţia lor de titulari cu vechiul tehnician vor face tot posibilul să nu-şi piardă “privilegiile”, în vreme ce eternele rezerve vor simţi