Ma furios ca oricând, într-un incredibil vălmăşag retoric în care a amestecat abil şi manipulator adevăruri cu neadevăruri, Traian Băsescu a reluat marţi seara, la ceremonia de învestitură a ministrului mediului, Korodi Attila, tema sa obsesivă: privatizarea rapidă, în favoarea anumitor companii străine, a ultimelor resurse ale subsolului românesc. Operaţiune disperată, la care un stat responsabil faţă de viitorime recurge doar când e la ananghie, iar nu când are, aşa cum susţinea până mai ieri chiar Băsescu, o economie însănătoşită, stabilă, cu rezultate bune.

România, a afirmat, deci, preşedintele, şi aici n-a minţit, are acută nevoie de locuri de muncă. Şomajul real e, într-adevăr, mult peste cel recunoscut oficial, nu se întrevăd nici promişii mari investitori, care abia aşteptau la graniţă. Dar în nici un caz soluţia locurilor de muncă nu e în exploatările miniere de la Roşia Montană şi Roşia Poieni (aur, cupru) sau de gaze de şist (Bârlad şi Dobrogea), pentru care face pe faţă lobby Băsescu.

Acestea abia dacă vor însuma 3-4 mii de locuri în faza de organizare şi câteva sute în cea de exploatare. Cantonându-se în cedarea resurselor respective şi împletind aiurea cifrele (chipurile, contractele respective ar acoperi deficitul fondului de pensii), preşedintele ignoră că Guvernul are la dispoziţie alte resurse uriaşe, de multe miliarde de euro, cum sunt evaziunea fiscală, contrabanda, trucarea achiziţiilor publice etc, pentru a nu fi nevoit să cedeze ultimele rezerve ale ţării contra unor redevenţe ridicol de mici, de doar 3-4%. Până şi Băsescu nu neagă că redevenţele trebuie revăzute: în alte ţări ele se ridică la 50-60-70% din valoarea producţiei.

Dacă e de înţeles tentativa unor companii străine de a-şi maximiza profiturile pe seama economiei româneşti, nu pot fi trecute cu vederea zvonurile privind interese personale sau ale unor cercuri băş