Se spune că la fotbal şi la politică se pricepe tot omul. Mai nou, se pricepe şi la presă – şi, într-un fel, mi se pare normal. Mi se pare normal ca publicul, cel în numele căruia se face jurnalismul, să ştie ce şi cum cu presa. Sau măcar să îi pese. Şi este semn bun că din ce în ce mai mute voci din afara spaţiului profesional se ridică împotriva „exceselor“ presei, chiar dacă aceste voci pun laolaltă şi tratează cu egală măsură informaţie şi divertisment, jurnalişti şi condeieri de partid.
Dar dacă privim în paralel datele privind obişnuinţele de consum mediatic şi sondajele de opinie vizînd preferinţele, ne apar imediat fălcile deschise ale ipocriziei. Întrebaţi ce ar vrea să vadă la televizor sau să citescă în ziare, cetăţenii îţi spun că vor ştiri echilibrate, dezbateri politice de calitate, divertisment decent. Cifrele de audienţă sau de tiraj spun, însă, o cu totul altă poveste. Tabloidele (sau echivalentul lor în producţii audiovizuale) conduc clar în topul vînzărilor şi audienţelor. Şi nu ar trebui să cădem pradă pudibonderiei sau ruşinării naţionale: aşa stau lucrurile peste tot în lume. Este natura umană.
DE ACELASI AUTOR Internetul, cel mai bun prieten (imaginar) al omului Părerea mea! Să ne întoarcem la public Muşcă şi/sau fugiCeea ce lipseşte însă ecosistemului mediatic românesc (vedeţi, deja nu mai vorbim despre „peisaj“, structură minerală, perenă, cu forme cu alterare lentă, ci de un sistem de relaţii vii, dinamice, în care elementele se influenţează şi se pot consuma reciproc) este delimitarea clară între zona de infotainment (de informaţie utilizată ca divertisment) şi ceea ce în limbajul de afaceri se numeşte quality media. Dubla calitate a operaţiunilor de media – de agenţi ai interesului public şi de business generator de profit – face această distincţie încă şi mai palidă. Căci despre ce „quality“ putem vorbi cînd banii nu sînt
