Există oameni de care te desparţi cu zîmbetul pe buze şi cu dorinţa de a-i revedea. Deşi are 84 de ani, despre Valeria Ursan nu se poate spune că este „o doamnă în vîrstă“ sau chiar dacă o spui, formula cere cu necesitate şi o completare ca să nu te faci vinovat faţă de adevăr. Orice tînăr ar trebui să o invidieze pentru patima cu care trăieşte, pentru optimismul şi energia cu care se urcă la volanul maşinii, înoată în Dunăre şi este în continuare dornică de călătorii.

S-a născut în Brăila, într-o familie armeano-română, la începutul veacului ce tocmai a apus. În 1927, Brăila era un oraş cosmopolit, unde toleranţa faţă de oamenii veniţi aici de peste mări şi ţări era una dintre valorile fundamentale. Dunărea a fost liantul care a îmbinat aceste „ostroave“ de diferite seminţii într-o unitate şi o armonie desăvîrşită.

Unul dintre negustorii care s-a îndrăgostit de acest ţărm a fost tatăl Valeriei Ursan, Hovsep Vasoian. Era un bărbat robust, puternic, mîndru, trăsături ce aminteau de străvechiul popor armean al cărui imperiu se întinsese odată de la Marea Neagră la Marea Caspică şi de la Caucazul Mare la Marea Mediterană. Avea de asemenea deosebite abilităţi în ale negustoriei, dar era şi un bun diplomat, astfel că a deschis în localitate două brutării care aprovizionau cu pîine mai toate şcolile, restaurantele şi spitalele.

„Am crescut într-o casă în care credinţa şi respectul pentru muncă erau primordiale. Se făcea semnul crucii pe spatele pîinii, înainte de a fi tăiată, iar banii, eram învăţaţi, eu şi fraţii mei, că se fac cu sudoarea frunţii. Nu ne-au lipsit niciodată, dar nici nu au rămas, deşi din cîştigul adus de cele două brutării alţii ar fi făcut avere. Biata mama, dorind să cumpere cîte o casă fiecărui copil, punea mereu de-o parte bani, din calea «armeanului risipitor», cum îl numea bunica pe tata. Să dai şi altora din ce-ţi prisoseşte ţ