Din patru în patru ani, înainte de alegeri, are loc «sezonul de transferuri» între partide. Am mai asistat la asta. Dar parcă acum e puţintel altfel...
Brusc, se umple ţara de „conştiinţe" şi de „trădători". Căci, una peste alta, fugarii dintr-un partid spun - printre alte motive sofisticate - că au plecat din partid pentru că „aşa le-a dictat conştiinţa", au văzut că nu se mai poate, stimabile, că „ajuns cuţit os", că partidul din care pleacă pune în pericol soarta ţărişoarei, în timp ce partidul în care se duc are soluţia salvatoare în buzunar. Şefii partidului abandonat, la rândul lor, urlă din toţi bojocii „trădare!". Şi unii, şi alţii apelează, carevasăzică, la cuvinte tari şi la noţiuni grele. Bineînţeles că în spatele acestei fojgăieli inter-partinice se află explicaţii mult mai pământeşti, dar dumnealor, nu şi nu: unii nu mai pot de-atâta conştiinţă, alţii sunt indignaţi că au ţinut la sân asemenea trădători. Nici unii, nici ceilalţi nu-şi dau seama că - dincolo de orice explicaţii sofisticate - sunt nişte caraghioşi, iar situaţiunea a fost deja descrisă, în toate nuanţele ei, de Caragiale. O ştim. Ştim din „O scrisoare pierdută" că „prefectul e un vampir" care „suge sângele poporului". Şi că Ghiţă Pristanda e „instrumentul" prin care prefectul pune în aplicare „statul poliţienesc". Ei bine, dl Sorin Frunzăverde descoperă brusc că trăieşte într-un „stat poliţienesc". Grav, stimabile, mai ales pentru unul care a fost ministru şi acum e şef de judeţ (deci face parte taman din aparatul statului). Şi ce face un om care are brusc revelaţia că trăieşte în ditamai dictatura? Cere azil politic în SUA? Reclamă la ONU? Trimite mesaje la „Europa liberă"? Aş! Îşi ia frumuşel oamenii şi se mută la alt partid, cu care va aduce - rămânând la putere - binefacerile libertăţii şi ale democraţiei asupra bietei ţărişoare îngenuncheate de de-alde Pristanda...
Dar
