Categorisirea, aplicată personajului-femeie, nu moare cu romantismul. Dimpotrivă, modernitatea romanescă o descoperă în forme dintre cele mai evidente. La Camil Petrescu, bunăoară, perechea inaccesibilă – stricată e omniprezentă.

Nu doar Doamna T., femeia adevărată, face constrast cu disponibila şi uşurica Emilia. În Ultima noapte de dragoste..., Gheorghidiu se consolează pasager cu „o cocotă destul de frumuşică, voinică şi nespus de vulgară”. Ela, care-i fusese icoană, va decădea chiar mai mult decât pomenita distracţie întâmplătoare. Versurile din Venere şi Madonă, de după ce iluzia se spulberă, i se potrivesc mănuşă unei poveşti moderne, în care portretul femeii se urâţeşte doar în ochii privitorului: „Eu făcut-am zeitate dintr-o palidă femeie,/ Cu inimă stearpă, rece şi cu suflet de venin!”. Fireşte, în cheie romantică, paloarea este un atribut care nu surprinde. Într-un context mai larg, însă, nu i se opune palidă femeie tocmai femeii adevărate? Există, aşadar, întâlniri esenţiale şi fake-uri, idealuri şi substitute. Între ele, şi mai puţin între femei, distinge Camil.

Nora Ionescu, „actriţa aceea vulgară şi fără talent”, e una din cheile deznodământului din Jocul ielelor. Ruscanu-tatăl, deşi devenise, din avocat de succes, delapidator, nu face din asta o problemă de onoare care să-l împingă la sinucidere, în schimb renunţă la viaţă când e refuzat de mondena pentru care cheltuise fără măsură. Aşadar, pricinile sunt mult mai omeneşti decât, vorba unui alt răzbunător celebru al unor cauze pierdute, scrie în cărţile de filosofie. E constatarea care, în loc să-l domolească pe Ruscanu-fiul, dimpotrivă, îl dărâmă. Căci, odată cu ingenuitatea pervertită a femeii, binele şi răul se ating. O spusese deja, într-o parodie a marilor iluzii, tot Eminescu: „Untdelemnun sânt-pretinsa vatră a bigoteriei/ E acelaşi ce-n amoruri pământene-a licurit.” Aşadar