Privatizările intenţionate în acest an, sub diversele forme – de la vânzarea de pachete minoritare, majorări de capital prin bursă, până la vânzarea integrală a unor companii – reprezintă un subiect care a acaparat atenţia opiniei publice. Discuţia care se impune însă este dacă sunt “vânzări pe nimic” sau parte a unei strategii cu efecte benefice suplimentare care nu pot fi ignorate.

Coincidenţă sau nu, în anul electoral 2012 Romania este în plin proces de a vinde pachete majoritare sau minoritare într-o serie de companii de stat, demers căruia i se ataşează evidente conotaţii politice. Materialul de faţă se axeaza în special pe principiile economice care trebuiesc avute în vedere atunci când se evaluează o privatizare, dacă se acceptă ipoteza eficientizării viitoare a activităţii unei companii atunci când trece în mâini private.

Statistica privatizărilor, atât la nivel intern cât şi internaţional, arată că în majoritatea situaţiilor gestiunea privată este mult mai eficientă decât cea a statului, oricare ar fi acesta. De regulă, acea economie obţine beneficii viitoare suplimentare de pe urma dezvoltării companiilor sub acţionariat privat. Evident, există şi excepţii de la regulă: opţiunea Franţei, Germaniei sau Poloniei de a păstra în portofoliul statului unele companii din industria energetică sau din infrastructură si transport; sau acolo unde cadrul de reglementare nu îngrădeşte suficient posibilităţile de mişcare ale unei companii private, aceasta poate acţiona dincolo de suportabilitatea consumatorului – a se vedea domeniul energetic şi al consumului de carburanţi; sau privatizări eşuate în care statele nu şi-au securizat interesele ulterioare momentului privatizării.

Statul român se află în faţa a două alternative: Prima - vinderea unor participaţii în companii care, prin aport privat, pot genera beneficii viitoare pentru economie; în