După cum reiese din majoritatea versurilor din exil ale lui Ovidiu, rafinatul poet roman a nutrit repulsie şi oroare faţă de barbaria ţinutului tomitan. Chiar dacă, în timp, stihuitorul a ajuns la o relativă acomodare cu localnicii, odată ce s-a dovedit capabil să compună poeme în limba lor şi să le cîştige astfel aplauzele, el nu s-a resemnat niciodată să rămînă în locul surghiunului, ci a năzuit pînă în ultima clipă să evadeze din acest spaţiu ostil („Doresc atîta numai, să ies din acest loc/ Şi să mă mut de-aice; eu nu am altă grijă./ Oriunde plec: pe-acesta să nu-l mai văd în ochi!/ Mînaţi a mele pînze în Sirte şi Caribda,/ Numai să scap o dată de-acest pămînt barbar!“ – Ponticele, IV, 14).

În chip firesc, autorii români care l-au ales pe exilatul Ovidiu drept protagonist al scrierilor lor au privit cu mai multă bunăvoinţă Tomisul şi pe geţii care l-au populat. În piesa lui Alecsandri (Ovidiu, 1884), poetul latin este tratat cu multă compasiune de femeile gete Sarmiza şi Dava şi primeşte cununi de lauri din partea localnicilor alături de care a luptat împotriva năvălitorilor sarmaţi. În ultimele sale clipe, cînd nu mai are forţa să răspundă chemării tardive a Iuliei şi a prietenilor săi de a reveni la Roma, el prevesteşte prăbuşirea patriei lui, dar şi naşterea unui nou popor din fuziunea geţilor cu romanii: „Aci, în răsărit,/ Vlăstarul, fiu al Romei, stejar a devenit,/ Şi Istrul moşteneşte al Tibrului renume.../ Se-nalţă o nouă Romă, renaşte o nouă lume/ Mormîntu-mi se deschide... din el în viitor/ Un lung torent de viaţă se-ntinde roditor“. Din perspectiva etnogenezei româneşti priveşte şi Iorga exilul lui Ovidiu în piesa dedicată ilustrului proscris (Ovidiu, 1931).

Abandonat la Tomis potrivit ordinului secret al lui Augustus, poetul, care crezuse că ia parte la o misiune de documentare într-o regiune recent cucerită de romani, es