Romanul Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului a fost ales „Cartea anului 2011“ şi, de cîteva luni, benefeciază de atenţia multor critici. Nu de mult, aţi afirmat într-o scrisoare: „Eu am scris – altceva ce să vă spun? Poate că rostul meu pe lume a fost anume să scriu această poveste“. Astfel, cele 15 volume de poezii, de eseuri filozofice, de monografii publicate pînă în prezent, activitatea dvs. de profesor de istoria filozofiei au fost, de fapt, doar „exerciţii de stil“ pentru acest monumental roman al Cîmpiei?
Nu, nu aş vrea să sune chiar aşa de definitiv... Dintotdeauna am vrut să devin scriitor. Şi, mai ales, dintotdeauna am vrut să scriu proză. Dar, cum începeam să scriu, ieşea din mine poezie. Ieşeau versuri. De-a gata făcute, ca şi cum mi le-ar fi dictat cineva. Iar eseurile şi studiile, cum să spun... ele ţin de-o altfel de logică a documentării împletite cu intuiţia... Ai o sumă de cunoştinţe, ai o ipoteză sau o intuiţie şi apoi începi să cauţi, descoperi ceva, faci fişe, te verifici în ipotezele tale cît de mult poţi, apoi scrii.
Cu proza e un pic altfel, iar cu romanul meu a fost diferit de-a binelea. Am plănuit ani de zile să-l scriu, am vrut să dau seamă despre lumea mea de origine, lumea rurală, iar cînd l-am terminat mi-am spus că da, a ieşit aşa cum am vrut şi că înseamnă pentru mine ceva. Împreună cu poezia pe care am scris-o, mă reprezintă ca scriitor şi ca om. Fac şi eu ce pot: pentru că nu pot învia oameni, scriu despre ei. Se pare că spaţiul romanesc vă dă o libertate infinit mai mare decît celelalte genuri, pentru că, vizibil, vă simţiţi în largul dvs. în abordarea misterului, a sensului istoriei unei colectivităţi, a unei familii sau a propriei istorii, deveniri, a condiţiei umane în general. Este sigur că n-am încăput în poezie şi în eseu. Exista în mine ceva ce nu putea fi spus decît în limbajul prozei, exista în mine ceva care
