Întrebaţi pe un portar de la Universitate unde e oricare dintre bulevardele Brătianu sau Bălcescu, pe care le are sub nas, sau Magheru, care e numai ceva mai departe: n-o să ştie. Numele astea nu-i spun nimic. Dacă întrebarea despre nume care nu se învaţă la şcoală e pusă chiar unui trecător pe strada respectivă, rezultatul e acelaşi: adică oamenii îşi văd zoriţi de drum, un drum pe care, poate, au mai umblat de multe ori, fără să arunce o privire la plăcuţa care identifică şi explică. Cutare a fost „om politic“ sau „poet“ sau „general“ sau „medic“. Cu o intenţie educativă, tăbliţele ar putea avea înscrise şi datele biografice, ca să ştie omul cînd a trăit personajul respectiv, aşa cum am văzut că se face în străinătate. Dar pentru cine să se precizeze anii de naştere sau de moarte ai cuiva căruia nu i se reţine nici numele? Sigur că, pe de o parte, asta se întîmplă fiindcă populaţia din centrul Capitalei, unde străzile poartă asemenea nume, s-a schimbat. Deci, nu mai e vorba de o tradiţie, trecută de la părinţi la copii. Fie că oameni care locuiesc la periferia oraşului vin şi pleacă dintr-un cartier din care nu cunosc decît cuşca în care lucrează de dimineaţa pînă seara. Fie că, pur şi simplu, autohtonii centrului nu mai există: au murit sau au emigrat. Fie că şi numele s-au schimbat, adică au revenit cele pe care le avuseseră aceste străzi înainte să le schimbe comuniştii (Regina Elisabeta în locul lui Gheorghiu-Dej!). Ori, pe de altă parte, locuitorii de astăzi au un alt tip de cultură. Istoria care se predă acum în şcoli este anonimizată, fiind a maselor, nu a eroilor. Ea este şi abstractizată: contează procesele sociale şi economice. Ele nu sădesc nume în memoria ascultătorilor din bancă. În plus, aceştia se deprind foarte repede cu căutarea pe „gugăl“, care a înlocuit lectura, după cum le-a dat exemplu chiar Şeful Statului.

Aş fi crezut totuşi că ald