Sanda Cordoş, Lumi din cuvinte. Reprezentări şi identităţi în literatura română postbelică,

Bucureşti, Cartea Românească, 2012, 200 pag.

Sanda Cordoş s-a remarcat în ultimii ani, atât prin Literatura între revoluţie şi reacţ iune (1999), cât şi prin activitatea publicistică, drept unul dintre cei mai avizaţi comentatori ai literaturii sub comunism.

O caracterizează, în primul rând, echilibrul şi claritatea gândirii, absolut necesare când e vorba de una dintre cele mai amestecate epoci ale literaturii române. Cele două calităţi au ajutat-o, în fond, pe autoarea clujeană să restabilească sine ira et studio un întreg câmp de problematici, cu clarificări şi distincţii definitive. Pentru a mă rezuma la un singur exemplu, odată ce Sanda Cordoş a pus toate argumentele terminologice pe masă, nimeni n-a mai îndrăznit să numească stalinismul românesc „proletcultism” – aşa cum se întâmpla în reevaluările grăbite de la începutul anilor ‘90.

Pe de altă parte, trebuie spus că, măcar aparent, aproape nimic n-o recomanda pe autoare să devină specialistă în retorica de fier a realismului socialist. Căci nu din nevoia de a restabili zgomotos justiţia se apleacă Sanda Cordoş asupra fenomenului, cum s-a întâmplat în atâtea cazuri, ci mai degrabă dintr-un ataşament cu totul special, aproape patetic, faţă de valorile umane ale operei şi faţă de literatura înţeleasă ca formă de libertate. Din acest punct de vedere, plasarea în descendenţa directă a lui Lucian Raicu (Al. Cistelecan) mi se pare justă. Dacă impresiona ceva în Literatura între revoluţie şi reacţiune, dar şi în textele din În lumea nouă (2003), era tocmai amestecul foarte particular între studiul documentaristic, obiectiv, şi disponibilitatea „afectivă” – termen depreciat în critică, însă cum nu se poate mai potrivit în acest caz – în urmărirea unor destine individuale. De ai