Teoria literară modernă eludează aproa­pe integral moştenirea Luminilor şi continuă să se opună, în linie romantică, clasicismului. Sigur, în spaţiul francez, relaţia teoriei cu clasicismul a fost mereu problematică (cel puţin dacă o comparăm cu cea similară în spaţiul german, romantic par excellence). În acest punct, Barthes apare ca o figură inedită, deopotrivă clasic şi romantic, la care vom reveni. Însă nu numai clasicismul interesează aici, şi deci nu doar literatura, ci un întreg sistem de referinţă care, începînd cu secolul al XVII-lea, devine cel al materiei: substanţialismul dualist al lui Descartes sau mai ales cel monist al lui Spinoza, senzualismul lui George Berkeley sau David Hume, analitic la Condillac şi cinic (sic!) la La Mettrie – valorile gîndirii teoretice sînt altele la 1750 faţă de 1850. În Franţa, o revenire a gîndirii materiei în dimensiunea ei vie are loc odată cu Bergson. După 1960, Deleuze este filozoful care repune pe tapet gîndirea materiei şi a vieţii, reinterpretîndu-i pe materialişti, pe Hume, dar mai ales pe Spinoza şi pe Bergson. El pare astăzi gînditorul care a reuşit cel mai bine să evadeze din romantism şi să-şi facă discipoli admirabili pe cele două maluri ale Atlanticului. În anii ’70, Barthes e un cititor pasionat, dar fragmentar al lui Deleuze. Într-un interviu acordat în 1977 lui B-H Lévy, despre cartea căruia avea să scrie, în acelaşi an (Barbaria cu faţă umană), el mărturiseşte că îi citeşte destul de puţin pe contemporani: „mi-e teamă să nu fiu sedus de-o manieră prea apropiată, atît de apropiată că n-aş mai putea s-o transform. Nu prea mă văd transformînd Foucault, Deleuze sau Sollers“.(1.) Un an mai tîrziu, Barthes are cea mai consistentă intervenţie în legătură cu Deleuze într-un articol despre Voltaire şi Rousseau, o intervenţie care trimite chiar la despărţirea de romantism, pe care filozoful sinucis în 1995 a