Radu Mihăileanu a renunţat temporar la subiectele evreieşti care îi aduseseră celebritatea, dar nu și la mesajele umaniste şi, din păcate, nici la clişeele comerciale. Într-un sat cvasiizolat – fie din Maghreb, fie din Peninsula Arabică (localizarea precisă a „basmului“ nu are nici o importanţă, date fiind evidentele sale semnificaţii universale) –, femeile, care s-au săturat să care singure apă de la izvorul săpat în munte, după cum le-o cere tradiţia, declanşează o „grevă a iubirii“, cu scopul de a-şi convinge bărbaţii să treacă la acţiune pentru binele comun. Subiectul noului film al cineastului francez de origine română Radu Mihăileanu este lesne de rezumat, iar Izvorul femeilor, în pofida unor fire narative secundare care-i complică, uneori inutil, construcţia dramaturgică, este lesne de înţeles. Film despre condiţia femeii în lumea musulmană sau, la modul general, despre intoleranţa care provoacă victime, începînd cu copiii nenăscuţi, al cincilea lungmetraj de cinema al lui Radu Mihăileanu nu aduce multe lucruri noi nici pentru admiratorii autorului, nici pentru cunoscătorii istoriei celei mai tinere arte (a trecut aproape un secol de cînd Griffith îşi lansa capodopera Intoleranţă, în care aborda, într-o manieră revoluţionară, acelaşi generos univers tematic). Regizorul, care semnează şi scenariul filmului (alături de unul dintre vechii săi colaboratori, Alain-Michel Blanc), îşi reconfirmă talentul de a povesti cinematografic şi de a-şi implica spectatorii în lumea de pe ecran, chiar dacă el însuşi nu mai pare la fel de implicat ca altădată. De la bun început, după un necesar cadru aerian de ansamblu, în care camera se apropie încet de satul pierdut în vale, pătrundem ex abrupto în universul ficţional prin unghiul subiectiv al protagonistei Leila, care urcă greu printre stînci, încărcată cu două găleţi. Astfel, sîntem îmboldiţi să ne identificăm cu eroina