Dezbaterea este un lucru rar prin societatea românească, sau cel puţin eu n-am prea văzut ca acest drept atît de necesar democraţiei să funcţioneze pe la noi. Statul mimează nevoia de reacţii la un proiect sau altul, anunţă lansarea unei dezbateri, dar, în acelaşi timp, ştie că poate, fără mari probleme, să-şi impună punctul de vedere, chiar dacă el este în devafoarea cetăţenilor. De ce? Păi, cetăţeanul, intelectual sau simplu spectator al schimbărilor cotidiene, se plictiseşte repede. Adică cum să dezbată onest şi cu argumente un proiect, mai mult de două zile? Adică cum să propună o alternativă, un alt proiect, o opinie solidă, susţinută de argumente? Cel mult, cetăţeanul nostru se poate inflama, striga „jos guvernul!“ sau „aşa nu se mai poate!“, discuta pe la colţuri, enerva peste poate cu „auzi, domnule, să propună o lege pentru noi şi pe noi să nu ne întrebe? Păi, trăim în democraţie, le arătăm noi lor“. Dar două zile trecute, revolta s-a stins, de lege s-a uitat, o alta i-a luat locul, iar platitudinea domneşte şi lucrează cu sîrg: „Ce pot eu să fac? Ăştia au hotărît tot. Nu poţi, domnule, să faci nimic în ţara asta“. Nici măcar n-a încercat, nici măcar nu şi-a propus să încerce. La astfel de discuţii sterile am participat mulţi dintre noi, participăm încă. Un subiect animă spiritele, adună breasla, inflamează creierele, face să curgă litri de alcool, tone de ţigări, hectolitri de cafea, şi se evaporă cu zorii zilei următoare. Cam aşa s-a întîmplat şi cu „dezbaterile“ din jurul proiectului, devenit între timp lege, privind teza de abilitate. Pe la colţuri am auzit mult despre noi „care nu ne vom lăsa duşi aşa...“, despre petiţii online, despre proteste, despre proiecte paralele, despre, despre... Dar niciodată această masă de „revoltaţi“ n-a reuşit să se coaguleze într-o masă critică cu un proiect alternativ şi viabil la legea propusă. Sau măcar cu un prot