Neizbutind a mă raporta cu entuziasm la vedetele poetice ale generaţ iei ’60 (Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Ion Gheorghe, Marin Sorescu etc.), am optat în schimb pentru seria ce le-a succedat imediat acestora, în frunte cu Mircea Ivănescu, Leonid Dimov, Emil Brumaru.

Nu fără riscuri, dat fiind decalajul aprecierii cvasigenerale, în favoarea celor dintîi, fenomen încă în bună măsură prezent şi la ceasul de faţă. Adevărul este, în opinia subsemnatului, că şaizeciştii îmbrăţişaţi iniţial s-au lăsat adesea în voia unei emisii textuale ample, lipsite de rigorile unei zăgăzuiri, ale unui autocontrol ce s-ar fi dovedit benefic. Deriva, desubstanţierea îi pîndea. De la o fantazare abstractizantă la erupţia unui ruralism pînă la urmă îmbisericit sau rătăcit în neguri tracice pînă la un umor pe bandă rulantă, cu roade nu o dată foarte modeste, s-a ajuns la un capitol al literelor noastre postbelice, jucînd rolul defel neglijabil al regenerării poeziei după marasmul realist-socialist, dar conţinînd şi slăbiciuni anevoie de ocolit. Ne oprim în prezentele rînduri la poetul Ilie Constantin. Pionier al generaţiei, înscris în vîrful de atac al acesteia încă din 1960, într-o tripletă a debutului editorial alături de Nichita şi Cezar Baltag, d-sa nu e totuşi un şaizecist tipic. Înclină în bună măsură spre seria a doua a manifestării lirice în chestiune, prin concentrare, acurateţe scriptică, exigenţă faţă de sine, printr-o conştiinţă a dimensiunii externe şi lăuntrice a expresiei, mereu bine strunite. Cu autoscopică justeţe, poetul mărturiseşte: „Importantă mi se pare nuanţa: nu luciditatea sau ambiţia m-au îndemnat către concizia expresiei, ci un dat natural, un anume simţ al echilibrului şi al măsurii”. E o postură sensibil diferită de cea a congenerilor covîrşiţi de o dispoziţie eruptivă, de un discurs eterogen, sans rivages.

Înzestrat cu un spirit critic