N. Steinhardt în evocări, ediţie îngrijită de Florian Roatiş,
Iaşi, Editura Polirom, 2012
Citind volumul de evocări dedicat lui Nicolae Steinhardt ai o senzaţie contrariantă: cum era, cine era de fapt Nicu Steinhardt? Evreul botezat din interes social, din snobism (Vera Călin) sau „din ură de sine evreiască” (Alexandru Sever), un simpatizant legionar sau chiar un „convertit” la legionarism (Norman Manea, Al. Sever), un caz de „fals” (A. Marino îi acordă Jurnalului fericirii chiar calificativele de „penibil” şi „dezgustător”, dar astfel de calificative evident exagerate se pot uşor întoarce autorului lor).
Conaţionalii săi îl văd în general într-o lumină proastă, datorită convertirii la un soi de anti-evreitate (creştinism, naţionalism român, simpatii legionare).
„Ateii” au poziţii sensibil diferite, aş alege două: invectiva lui Marino la adresa Jurnalului, respectiv elogiul lui Cioran, cel care îl percepe pe Steinhardt ca pe un „aproape sfânt”, un „miracol”, lângă care te simţi „mai bun” şi de dragul căruia, pentru o perioadă, îl „cruţă” pe Hristos! Avem, pe scurt, o acuză de falsitate, în primul rând (multe portrete pomenesc corectitudinea sau chiar eleganţa vestimentară a lui Steinhardt). Acestei acuze i se opune mărturia unei autenticităţi de fond contagioase, pe care atât ateul Cioran, cât şi majoritatea celor care l-au cunoscut mai îndeaproape o recunosc.
Dincolo de această opoziţie interesantă, mai ales pentru cei care emit judecăţile decât pentru cel judecat, volumul găzduieşte un al treilea mod de percepţie, dinafara „taberelor” pro sau contra. Lectura pe care Alexandru George o întreprinde pentru biografia şi opera lui Nicu Steinhardt se plasează sub semnul paradoxului, în sensul că se admite un tertium al personajului portretizat pe care portretistul nu îl poate interpreta. Ceva ne scapă şi acest ceva tre
