Este deja o certitudine aiuritoare. Principalele grupări politice din ţara noastră, PDL şi USL, abordează Capitala ca pe o câmpie stearpă pe care intenţionează să o trateze cu îngrăşămintele chimice ale tandemului carnavalesc Oprescu-Prigoană. În ceea ce îl priveşte pe primul, acesta încă visează la betoane zburătoare, înscriindu-se într-o bună tradiţie a grotescului urban comunist.

Pe principiul „ce n-a reuşit Ceauşescu, duce la bun sfârşit Oprescu", edilul-doctor a moţăit patru ani cu semnătura pe dărâmarea a ceea ce a mai rămas din vechiul Bucureşti, iar acum, pentru a ne asigura că nu a fost doar un vis urât, ţine morţiş să ne arate că suprarealismul este parte a vieţii moderne şi condiţia sine qua non a „dezvoltării". La nivel simbolic, prin proiectele pe care le propune, Oprescu ne face să înţelegem poate mai mult decât oricine cum a fost cu putinţă să distrugi programatic un oraş întreg în anii '80, fără să ai nici un fel de rezistenţă notabilă. Nu este nevoie de un regim comunist pentru aceasta, ci doar de laşitate şi nepăsare.

Cel de-al doilea candidat, personaj de basm caragialesc înfăşat în romanţe ce par să depăşească până şi povestea Zarazei, nu a arătat până acum decât apetenţă pentru frivolitate şi afaceri prospere cu statul. Nimic din traiectoria lui Prigoană nu sugerează o minimă generozitate dezinteresată, cea mai firavă păsare faţă de soarta Bucureştilor. Prigoană constituie avangarda caţavencilor şi împreună cu Oprescu se adresează aceluiaşi tip de electorat bezmetic.

Cum e cu putinţă ca USL şi PDL să pună lumea în faţa unei asemenea nondecizii? Cum se face că principalele partide aruncă în cea mai importantă luptă politică înainte de parlamentare doi candidaţi care obligă oamenii să stea acasă? Sunt întrebări grave cu răspunsuri multiple. Ceea ce vreau însă să semnalez aici este fuga ambelor grupări politice de cetăţeni