Colegul meu de şcoală primară, dl Ştefan Brăgărea (în clasă i se spunea Toto), mi-a scris cîteva rînduri pe adresa Dilemei vechi în chestiunea nebuloasă – şi tot mai iritantă – a „intelectualilor“. M-am bucurat să văd că citeşte gazeta noastră şi că e un cititor reactiv. Trebuie să spun că, încă din clasa a treia, îl admiram intens, cu inevitabile accente de invidie. Scria versuri mai bune ca ale mele şi era la fel de dotat pentru umanioare ca şi pentru ştiinţele exacte. Avea o maturitate timpurie, care îi dădea o anumită afectare a gestului şi a rostirii, fără să atenueze în vreun fel, ba dimpotrivă, farmecul portretului lui.
DE ACELASI AUTOR Reflecţii post-electorale O aniversare uitată Note, stări, zile Note, stări, zileL-am indispus, se pare, cu o frază aruncată în fuga unei conversaţii cu dl Lucian Boia: intelectualii, afirmam în conversaţia cu pricina, nu au neapărat mai mult sau mai puţin caracter decît inginerii, taximetriştii etc. Care va să zică inginerii nu sînt intelectuali... Dragă Toto, mea culpa! M-am exprimat pripit. Iată de ce: a fi „inginer“ e o meserie, ca şi a fi medic, avocat, profesor sau taximetrist. A fi „intelectual“ nu e o meserie, nu există, ca atare, în „nomenclatorul“ profesiunilor tradiţionale. Cînd spui despre cineva că este un intelectual, nu spui automat cu ce se ocupă, ce ştie să facă, care e competenţa lui specifică. Spui alte lucruri: că e un om şcolit (ceea ce nu-i exclude pe ingineri, dar nici nu e, în sine, o garanţie de „intelectualitate“ autentică, într-o perioadă în care diplomele se pot obţine şi pe bani şi în care nenumăraţi „diplomaţi“ au o cultură de pieţari). Mai spui – cînd foloseşti calificativul de „intelectual“ – că e vorba de un ins a cărui axă existenţială e reflexivitatea, interogativitatea, nevoia dezinteresată de a înţelege, miza pe „intelect“ mai mult decît pe orice altă facultate. Mai spui şi că ai
