Ce păcat că dărâmarea statuilor, multe din ele goale pe dinăuntru, nu e un criteriu pentru alegerea în Academia Română! Dacă ar fi fost aşa, Lucian Boia devenea de mult nemuritor şi şi-ar fi ocupat fotoliul cu mai mult folos, aplomb şi discernământ decât unele din figurile care (încă) populează acest areopag al consacrării spiritualităţii româneşti. Aşa, nu i-a rămas profesorului de la Universitatea din Bucureşti, născut în 1944, decât să scrie bine, despre ce e într-adevăr important, într-o serie de monografii care a început cu Istorie şi mit în conştiinţa românească (1997), Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr şi ficţiune (1998) şi Două secole de mitologie naţională (1999), a continuat, strălucit, în acest deceniu, cu „Germanofilii“. Elita intelectuală românească în anii primului război mondial (2009) şi s-a impus din nou cu una din cele mai bune cărţi ale ultimului an, CAPCANELE ISTORIEI. ELITA INTELECTUALĂ ROMÂNEASCĂ ÎNTRE 1930 ŞI 1950 (Humanitas, 2011). O carte fundamentală pentru a înţelege o istorie „cu întorsături neaşteptate şi brutale“, în care eroii lui Boia, oameni care sunt consideraţi încăla crème de la crème într-o ţară în continuă tranziţie, au trăit (ca şi noi, astăzi) „iluzii, refuzuri, adaptări, cedări, evadări…“. E mult de spus despre o asemenea performanţă. Aşa că îmi voi restrânge comentariul doar la oamenii şi întâmplările care privesc lumea medicală. Dintre toţi intelectualii menţionaţi de Lucian Boia, figura cea mai luminoasă este aceea a profesorului Grigore T. Popa. Influenţa lui Gr. T. Popa devine hotărâtoare în aprilie 1944, când profesorul redactează celebrul Memoriu al Universitarilor prin care se cerea „imediata încetare a războiului“ din partea României. Desigur, cererea ar fi fost justificată încă din decembrie 1942, când forţele armate române, prost conduse de mareşalul Ion Antonescu, pierduseră 170.000 de oameni