● Izvorul femeilor / La Source des femmes (Franţa-Belgia-Italia, 2011), de Radu Mihăileanu.

Lansat la Festivalul de la Cannes anul trecut (adică la capătul „primăverii arabe“) şi atacat de presă pe toată linia (de la Cahiers du Cinéma la Positif şi de la Variety la Hollywood Reporter), Izvorul femeilor reprezintă tentativa lui Radu Mihăileanu – regizor francez de origine română şi rege al etno-kitschului umanistoid – de a anexa şi „sufletul arab“ la restul domeniilor sale („sufletul evreiesc“, „sufletul rus“, „sufletul ţigănesc“). Premisa dramaturgică e bulevardier-picantă (şi totodată înnobilată de Aristofan – în Lysistrata): într-un sat nelocalizat precis (alibiul acestei imprecizii fiind asigurat de calitatea de basm pe care şi-o revendică filmul), femeile intră în greva sexului, în chip de protest împotriva condiţiei lor. La revendicarea lor iniţială – să nu mai fie folosite la căratul apei de la cel mai apropiat izvor, în timp ce (locurile de muncă fiind puţine şi nefiind nici război) soţii lor stau degeaba – se adaugă rapid şi altele (prezentate bărbaţilor inclusiv sub formă de cîntece şi dansuri pseudo-tradiţionale): alfabetizare, dreptul de a-şi alege singure soţii, dreptul la contracepţie şi chiar dreptul la sex premarital. Tot ce are de făcut spectatorul-ţintă – occidental, burghez, bien-pensant – e să se felicite de la un capăt la altul al filmului că e atît de bien-pensant, în timp ce soarbe turistic erzaţul de arabitate pe care i l-a preparat Mihăileanu. Adunaţi unul din Algeria, altul din Palestina, altul din Franţa etc., actorii vorbesc într-un dialect marocan pe care unii dintre ei au trebuit să-l înveţe de la zero şi în metafore livresc-„populare“ despre care Dumnezeu ştie cum le-or suna localnicilor din satul berber în care s-a filmat: orientalism insensibil sau stilizare perfect legitimă într-un basm? Dacă e stilizare, atunci, în orice c