Într-un articol recent din Social Science Information, I. Schifirneț vorbește despre o modernitate tendențială (tendential modernity, în original) care ar caracteriza România și alte societăți aflate în faze asemănătoare de dezvoltare. E vorba, foarte pe scurt, despre o continuă tînjire către modernitate, din varii motive nicicînd satisfăcută. Oricît importăm forme și instituții occidentale, mecanisme, la ei, verificate – nu reușim să ducem nimic la capăt, tot ce dincolo funcționează ceas, la noi eșuează lamentabil. Aceleași cuvinte (democrație, descentralizare, competiție, evaluare etc.) ascund realități mult diferite. O tot perfecționăm de la 1848 încoace, opintindu-ne din greu, reluînd periodic încercările, schimbînd, poate, modelele – dar cu același, mai mult decît îndoielnic, succes. Modernitatea e, pentru noi, o țintă himerică înspre care tindem asimptotic, ceea ce, orice elev de liceu știe, vrea să spună că ținta nu va fi atinsă. Are, probabil, dreptate dl Schifirneț. Exemple care să-i susțină teza sînt la îndemîna oricui și la toate nivelurile. Începînd de la cele vulgare pînă la cele mai sofisticate. Să ne aducem aminte că, abia după 1990, au început toaletele publice și cele din restaurante să arate onorabil? Nici azi nu sînt civilizate în toate clădirile universităților, lipsesc hîrtia igienică și săpunul. Și azi, în unele facultăți, toaleta profesorilor e sub cheie – oază de normalitate strașnic păzită. De la toalete, putem trece la drumuri publice, la condițiile de viață cam ca-n Evul Mediu din unele zone rurale (că veni vorba despre toalete: multe școli de țară au doar budă-n curte, vecină cu terenul de sport) – vă las să completați. Dar cine consideră înjositor să discute despre toaletele din universități, poate să-și odihnească privirea suavă și asupra ministerului care le patronează, da, și pe acestea. Senzația de haos, de lucru făcut fără prof