N-aş putea să cred decât într-un Dumnezeu care plânge. Dacă nu, mai bine un principiu spiritual.

Când am o idee, o formulez cu grijă. O trec în computer. O recitesc. O şterg.

Experienţă referitoare la puterea de gândire în somn. Visam spre dimineaţă când, la trezire, îţi mai aminteşti câte ceva. Mi se dictau idei legate în nu ştiu ce fel de Cioran. Pe două, care mi s-au părut grozave, mi-am spus că ar fi bine să mă scol şi să le notez. Dimineaţa, mi-am reamintit-o pe una: „Il ne faut jamais penser.” În stilul lui Cioran, e drept, însă mai bine dormeam.

În toamna asta am fost de trei ori la concerte din festivalul Enescu. Papano, Barenboïm… De fiecare dată mi s-a părut că sunetul nu se organiza. Cum dracu?, mi-am zis. Barenboïm! Am înţeles până la urmă: urechea mea nu mai organizează sunetul decât când muzica porneşte de foarte aproape şi se aude foarte clar.

Anul s-a încheiat. Din toamnă, tot felul de cauze au făcut să intru într-o altă vârstă. Înainte, tot spuneam cât mă bucur că trăiesc. Acum, nu-i vorba că n-aş mai vrea. Simt că mi-e tot mai greu.

Frumoasa noastră scară de stejar e judecător. Destui ani am spus că ea e sănătatea. Urcând-o şi coborând-o de zeci de ori pe zi, mă menţineam în formă. Acuma urc pas, pauză, pas. Şi-mi amintesc că mi-am început sejurul bucureştean făcând un salt (de panteră!) de pe o treaptă a scării care urcă spre camera mea pe o treaptă a celei dinspre dormitor. Un salt atât de năvalnic, încât am stat trei zile în spital şi, după aceea, trei săptămâni cu un picior în ghips.

În pat nu mă mai instalez la prânz, ci imediat după micul dejun. Pe la zece, mă înviorez. După 12, sunt iar întins. De la o vreme, încep să mă doară oasele de atâta stat în pat. Nu ştiu ce să mai fac.

Din păcate, sunt singur în înţelepciunea de a înţelege că ce s-a întâmplat cu noi în toamna asta este irever