Între timp, apăruse chelnerul, înalt şi slab, cu părul şaten, tuns scurt şi ochelari negri, care, aplecat uşor din spate spre Teo Cossiga, l-a aşteptat, respectuos, să termine, apoi l-a întrebat: – Ce serveşte domnul Cossiga? Abia atunci Fifi a observat că Teo nu mîncase nimic, farfuria din faţa lui fusese tot timpul goală. – Da, a spus Cossiga şi a luat meniul... Un pilaf sîrbesc... o porţie de legume asortate, fără sare, şi ulei... Apoi, uitîndu-se la sticluţa de ulei de pe masă a întrebat: – E de măsline? Extravirgin? – Se poate, dom’ Cossiga?! Special pentru dumneavoastră... – Bine, bine... Două salate de pleurotus... şi o lămîie. Atît. – Da, şefu’! Domnii...? – Un biftec tartar, a comandat decanul Miky. Apoi, întorcîndu-se spre Fifi, şi-a lins discret buzele şi i-a făcut cu ochiul: – Ţi-l recomand. Îl fac foarte bun. – Şi eu la fel ca domnul decan, a spus Fifi, sfios. Un val de căldură îi cuprinsese sufletul. Simţea că se sufocă de poftă şi de recunoştinţă. Acum înţelegea de ce toată lumea îl iubea pe Miky, deşi era cam slobod de gură, chiar buruienos. Un şef adevărat, care-nţelege nevoile oamenilor, atent, apropiat. Nu ca Teo Cossiga, care a izbucnit, teatral: – Oribil! Nu-nţeleg cum puteţi mînca aşa ceva: carne crudă!? Chelnerul se oprise cu pixul în mînă, neştiind ce să facă. Clienţii sînt clienţi, comandă ce le place, dar... domnul Teo era un Cossiga şi nu era de acord cu ce voiau să mănînce... Închidea şi deschidea nervos pixul – pic! pac! pic! pac! – privindu-l atent pe Teo. – Nici o problemă, i-a făcut acesta un semn cu mîna, ia-le comanda! Dacă vor să se sinucidă lent... – Mai bine să mînci un biftec tartar cinstit, a zis vesel decanul Miky, decît să sugi sîngele clientului, nu zic al întregului popor, ca anumiţi oameni de afaceri. Că bănuţul tot sînge e, unul abstract, ce-i drept, care face să funcţioneze economia, nu-i aşa domnule Stroescu? – Deo