Amiel se întorcea de la şcoală cu prietenul său. Drumul pe care îl avea de făcut până acasă cotea pe lângă o grădiniţă din apropierea şcolii. Lui Amiel îi placeau cuburile masive cu care era pavată străduţa. Natura domesticită a pietrelor de munte îi dădea impresia de măreţie şi de siguranţă. Dar şi larma, care venea dinspre grădiniţă, îi plăcea. Avea sonoritatea pe care şi-o imaginase el că ar avea-o sufletele copiilor, odată urcate la cer. Despre asta, însă, nu ar fi putut spune nimănui nimic. Se simţea mereu singur şi credea că starea de singurătate era un atribut al copilăriei.

Acum, abia aştepta să se îndepărteze pe aleea întortocheată, până acolo unde exista un loc mic şi plin cu verdeaţă. Aici obişnuiau să se oprească cei doi prieteni, atunci când drumul parcurs de la şcoală se mişcora văzând cu ochii. Începeau brusc să se amuze, parodiind poeziile învaţate la şcoală cât mai caraghios posibil. În timp ce le reinventau, se izbeau cu ghiozdanele ridicate deasupra capului, lovindu-le ca pe nişte săbii grele. Cel care parodia mai bine avea întotdeauna câştig de cauză. Din pricina râsului, celălalt nu mai reuşea să-şi continue lupta. Ca efectul să fie unul decisiv, învingătorul lăsa şi el ghiozdanul jos şi începea să-şi stâlcească figura, lungindu-şi pleoapele şi turtindu-şi nasul. În final, nici unul nu se mai putea ţine pe picioare din cauza râsului molipsitor. Când terminau, erau de-a dreptul obosiţi şi nu mai regretau că aveau să se despartă în scurt timp.

Amiel nu se grăbea să ajungă acasă nici după ce rămânea singur. Începutul toamnei, cu lumina ei obosită, îl făcea să încetinească paşii, fără să-şi dea seama. Şi mai era şi timpul acela, de după şcoală, pe care voia să-l prelungească cumva. Asta cu atât mai mult cu cât acasă nu-l aştepta nimeni. Ecoul şcolii, pe care n-o iubea, îl însoţea mult timp după terminarea orelor. Acasă ră