Versurile lui Eugeniu Nistor din această antologie cu titlu sugestiv, Prolegomenele inimii (Editura Dacia XXI, 2011), au, dincolo de timbrul elegiac şi de postura lor uşor confesivă, o ţinută interogativă limpede. Poetul problematizează, pune sub semnul întrebării adevăruri prestabilite, mirarea fiind starea esenţială ce-i structurează viziunile şi afectele.

Chiar nostalgia, dintr-un poem ca Verile Transilvaniei, are încrustată, în filigran, o retorică a originarităţii, prin care glasul poetului îşi caută, înfiorat, obârşiile: „Vin verile Transilvaniei/ cu umede ierburi,/ cu păsări şi cer…// Vin verile Transilvaniei,/ le aud prin sânge uşoare cum trec – / miresme de sânziene/ şi de porumb încruzit,/ cântec de greieri prin care/ calcă sfioase, ţărăncile…”. De altfel, interogaţia revine obsesiv de-a lungul versurilor acestui volum, devenind un topos privilegiat, de indiscutabilă anvergură („Abia atunci înţeleg că e toamnă,/ că în apa fântânii/ umbra ei se apleacă – / semn viu de-ntrebare...” – Umbră în amurg, sau „Senin şi singur, Doamne, ce senin/ mă simt aici pe plajă, lângă mare,/ sunt ca şi timpul cuibărit în golf,/ chiar lumea-mi pare-un semn de întrebare” – Golful paradisiac).

Melancoliile lui Eugeniu Nistor nu au alura unor stări fruste, de elan direct, nemediat, ci, mai curând, stau sub semnul unei intelectualizări a trăirilor şi impresiilor; un vag filtru livresc se interpune între percepţia lumii şi conştiinţa lirică, deprinsă a conferi un timbru elegiac, o rezonanţă acut-reflexivă răsfrângerii lucrurilor şi făpturilor în vers.

Dacă ar fi să alcătuim o sumară genealogie a versurilor lui Eugeniu Nistor, am putea constata faptul că acestea se situează în descendenţa liricii blagiene, dar şi a poeziei cerchiste sau echinoxiste. De altfel, descendenţa blagiană este asumată chiar în titlul şi în conţinutul unor poeme, reprezentative în