„...nu sînt eroi, nu au aptitudini excepţionale, aspiraţii intergalactice, nu duduie de înţelepciune, nu sînt sfinţi, dar nici diavoli, au o singură calitate: sînt oameni. Şi iubesc.“ Ion Sapdaru Trebuie să recunosc că nu aş fi mers niciodată la spectacolul montat după această piesă scrisă de actorul Ion Sapdaru, dacă nu citeam, într-un interviu cu scriitorul Oleg Pamfil, următoarea remarcă: „În piesa lui Ion Sapdaru, Natură moartă cu nepot obez, am savurat cîteva fragmente de proză absolut tulburătoare“. Sentinţa asta, fie şi profund subiectivă, a unui literat pe care-l stimez, m-a pus pe jar; pentru că de mult am o poftă nebună de o porţie zdravănă de proză vorbită. Deci, aceasta trebuia căutată în dramaturgie, şi aici tot Pamfil m-a împins de la spate (într-un interviu inedit acordat lui Vasile Ernu): „Ceea ce am citit la Crudu şi Sap­daru – în opinia mea oarecum exterioară –, dovedeşte că există un început de mutaţie tectonică în interiorul fiinţei literaturii române. Poate că nu este deloc întîmplător că aceasta este o proză a dramaturgilor. Poate că anume culisele teatrului s-au umplut de putregai, şi de aici încolo – Dumnezeu cu mila. Poate că literatura, ca şi cinema-ul – va deveni un trand universal. Cu condiţia ca editorii să nu împăieze pasărea înaintea ca aceasta să-şi fi luat zborul!“. Captiv într-o lume trecută Ei bine, am ochit spectacolul de la Teatrul Odeon din Bucureşti, în regia lui Eugen Făt, şi am profitat de ocazia de a gusta din textul lui Sapdaru, precum şi din felul în care acesta l-a transpus dramaturgic. Dintru început, mărturisesc că ceea ce am văzut şi auzit m-a umplut de entuziasm, pentru că am asistat la un tur de forţă auster, în care despre lucruri simple, banale s-a vorbit cu mult tact, cu eleganţă şi cu spirit ludic – fără zeflemea şi exces. Fără dorinţa de a epata şi fără a vocifera du­pă tipicul instituit recent în teatrul r