„După Alecsandri, I.L. Caragiale este cel de-al doilea mare dramaturg român – şi nici pînă astăzi, din păcate, al treilea nu s-a născut, dacă facem abstracţie de Eugen Ionescu, continuatorul lui Caragiale, în mediu cosmopolit. Din raţiuni pe care le putem doar aproxima, relaţia românilor cu teatrul nu a fost niciodată prea strînsă: faţă de poezia lirică ori de proză, teatrul a făcut mereu la noi figură de rudă săracă, din zorile literaturii moderne şi pînă astăzi. Probabil că individualismul naţional exacerbat, ca şi pasiunea pentru cultivarea cuvîntului în sine au împins în România teatrul pe plan secund. Artă prin excelenţă a socialului, bazată pe puterea cuvîntului de a forma opinie, teatrul nu s-a dezvoltat prea mult la un popor lipsit de simţul solidarităţii şi incapabil de sacrificii personale în favoarea binelui comun. Doi greci, deveniţi scriitori români, Alecsandri şi Caragiale, rămîn pînă astăzi singurii noştri autori dramatici excepţionali.“
Am citat din cartea lui Mihai Zamfir – Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române, Cartea Românească, 2011, p. 293. Un verdict dur, zăpăcitor (poate chiar mai iritant decît nemiloasa însumare de provocări din Iluziile... lui Eugen Negrici), a cărui justeţe sînt silit s-o recunosc, dar care mă ameţeşte de neputinţă. L-am sucit şi răsucit, l-am contrazis cu furie, apoi l-am acceptat cu acră resemnare, după care m-am revoltat din nou, cum că nu, cum că de ce, cum că, adică, stai, domnule, că nu-i chiar aşa, deşi... etc.
DE ACELASI AUTOR Dezminţire Pe Mitică l-a ucis miticismul Şir de plecări Caragiale expresionist, cuminte şi coregraficDegeaba. Oricîte tîrcoale suspicioase am da chestiunii şi oricît ni s-ar revolta cocoşismul naţional, omul are dreptate. În afară de cei doi „greci“, fie că plusezi pe Blaga, sau că-l vrei înfipt pe Ionesco („ecrivain français d’origine roumaine“, cum scriu di
