A reapărut în discursul public o temă care în anii ’90 a stîrnit mari dezbateri: „nu ne vindem ţara“. De data aceasta e, parcă, mai puţin agresivă şi uneori se pierde în detalii. Dar tinde să aibă, din nou, efectul pe care l-a avut şi acum aproape 20 de ani: să deturneze orice discuţie spre căi lăturalnice şi să creeze false probleme. De data aceasta însă – cred – cu efecte pe termen lung.

DE ACELASI AUTOR După sfîrşitul lumii Proasta guvernare continuă Majoritatea absentă Mîndria naţională, o dată pe anÎn anii ’90, cînd era nevoie de privatizare şi de investiţii străine, „nu ne vindem ţara“ a apărut ca un fel de ecou al propagandei naţionalist-comuniste care cultivase ani la rînd mîndria faţă de industria socialistă şi faţă de „realizărili“ ei (pentru cei mai tineri, precizez că „realizărili“ este transcrierea pronunţiei lui Nicolae Ceauşescu). Reciclarea unor vechi legende (cum că România ar fi fost „grînarul Europei“) a contribuit, de asemenea, la împotrivirea unei mari părţi a populaţiei faţă de ideea de a vinde fabricile, uzinele, IAS-urile, terenurile şi alte alea unor investitori străini, priviţi mai degrabă ca un fel de semi-bandiţi care ar fi urmat să plece de aici cu comorile ţărişoarei în cîrcă sau în portbagaj. Evident, incultura economică şi politică a celor mai mulţi dintre concetăţenii noştri (inclusiv a celor care îşi dădeau cu părerea prin ziare şi pe la televizor) a avut de asemenea un rol în ampla rezistenţă faţă de ideea de a vinde – mai ales străinilor – „bunurile poporului“, „averea ţării“ ş.a.m.d. Conducătorii de atunci ai ţării – să ne amintim de primele mandate ale lui Ion Iliescu şi de guvernarea Văcăroiu – au contribuit şi ei, cu limitele lor de gîndire, la poticnelile tranziţiei: legislaţia privind privatizarea şi restituirea proprietăţilor a trenat sau – în cel mai bun caz – a fost adoptată pe sponci, cu jumătăţi de măsură şi c