Marta Petreu, Filosofia lui Caragiale,
Iaşi, Editura Polirom, 2012, 240 pag.
Astârnit ceva vâlvă la apariţie, în luna februarie, editorialul lui Nicolae Manolescu dedicat lui Caragiale. Mai exact, conştiinţei artistice a lui Caragiale („România literară”, nr. 5/ 2012).
Pornind de la constatarea că scriitorul a oscilat, până târziu de tot, între două registre extreme, unul înalt şi unul jos, criticul ajunge, după un tur de forţă printre mai multe exemple, la o încheiere, cum singur o recunoaşte, cel mai probabil nemulţumitoare pentru admiratorii dramaturgului. Nu, scrie el negru pe alb, Caragiale n-a avut conştiinţă artistică. Că a compensat deficitul prin alte calităţi, adiacente, e altceva. Faptul rămâne.
Altminteri, cum s-ar explica, de pildă, că, lăsând la o parte traducerea Romei învinse, tragedia lui Alessandro Parodi (cu care îşi face, în 1878, intrarea pe scena Naţionalului bucureştean), în 1899, deci două decenii mai târziu, când noviciatul nu mai putea constitui o scuză, are loc premiera unui montaj ca 100 de ani. Revistă istorică naţională a secolului XIX, în 10 ilustraţiuni, al cărei titlu, vorba lui Nicolae Manolescu, face orice descriere de prisos. Ca director de teatru, acelaşi Caragiale a optat, în stabilirea repertoriului, tot pentru spectacole mai degrabă agreabile decât importante. Nici în ce-l priveşte pe prozator, se pare, lucrurile nu stau cu mult mai bine. Tablele de materii ale volumelor sale sunt atât de felurite, de instabile, inclusiv sub raportul valorii, încât cu greu se poate depista, îndărătul lor, vreo urmă de construcţie.
Schema e cu siguranţă familiară cititorilor din cartea lui Florin Manolescu, Caragiale şi Caragiale (1983, 2002). De altfel, Nicolae Manolescu nu face un secret din asta. Preia observaţiile citând onest sursa. (Şi contrazicându- l pe Alexandru George, unul din
