Poet, prozator, publicist, Nicolae Prelipceanu este un scriitor cu state vechi, ce revine acum cu un volum de poezie intitulat – nu prea optimist – la pierderea speranţei, Editura Casa de pariuri literare, 2012. Pe coperta a patra, autorul – care-şi prezintă singur cartea, deşi nu e obişnuit cu această postură – oferă cîteva lămuriri în privinţa acestui pesimism funciar, ajuns aici titlu de carte: „Toată viaţa, încă de acum 45 de ani, cînd am publicat prima carte a mea de versuri, din care azi nu mai pot păstra decît titlul, Turnul înclinat, am fost... înclinat spre partea neagră a existenţei. Aşa că nu pot da vina pe bătrîneţe că mi-am pierdut cu totul speranţele. Ele erau cam pierdute încă de atunci, de la Cluj, demult. Acum doar pierderea lor a ieşit în pagină, şi chiar pe o copertă“. Şi tot Nicolae Prelipceanu mai precizează că volumul nu e o carte „cu o structură de rezistenţă“, ci una construită ad-hoc, din „notaţii disparate“, a căror „aparenţă de unitate“ este dată de constanţa propriilor sale obsesii.
Într-adevăr, fără să fie un volum împărţit în secţiuni, alcătuit fiind din poeme scrise pe parcursul mai multor ani, el îşi păstrează un ton unitar, poemele – discursive, cîteva dintre ele alegorice, altele biografiste – au un sunet comun, care îmbină pesimismul, tuşa apocaliptică, dar şi o anumită hîtroşenie – să-i spun aşa –, un umor (mai) negru, parte şi el din amprenta stilistică a poetului. Îmbătrînirea nu e sursa acestui „exerciţiu de disperanţă“ – ca să citez chiar titlul unui poem –, însă ea accentuează, prin înstrăinarea/dedublarea şi transformările corpului, vezi poemul substituirea (sau pe cine rad eu dimineaţa şi cine mă rade), tendinţa de a vedea „partea neagră“ a existenţei. Cu toate acestea, autoironia şi umorul de aceeaşi culoare (negru) păstrează poemele într-o zonă pigmentată de anecdotic, iar nu de tragic. Citez, de pild
