Statutul criticului de întîmpinare nu este, din cîte simt pe propria-mi piele, deloc de invidiat: el se expune suspiciunii confraţilor şi scriitorilor, indiferent despre ce şi cum ar scrie. În lumea literară, criticul stîrneşte cele mai inflamate aversiuni: e permanent bănuit că face jocurile cuiva, că profită de pe urma scrisului său, că urmăreşte interese dubioase, că îşi vinde conştiinţa etc. Rar am întîlnit scriitori care să înţeleagă un lucru elementar: judecata critică nu funcţionează ca un şubler; pur şi simplu, este în logica lucrurilor altora ca o carte să placă unora, altora să nu placă. Totul este ca acest lucru să fie argumentat, iar criticul să îşi asume onest verdictul. Dar nu, lui nu i se iartă astfel de puncte de vedere, pentru că, în ochii scriitorului, criticul nu este un om, cu drept la gusturi şi preferinţe, ci un funcţionar al literaturii, a cărui unică justificare este să realizeze cît de valoroasă este opera lui. Lauda este încă şi mai blamabilă, pentru că se bănuieşte că în spatele ei se ascund interese meschine (nu neg ca aşa ceva nu se mai întîmplă). Scriitorul român nu se vrea doar valorificat, ci şi cocoţat în vîrful ierarhiei, ceea ce presupune eliminarea celorlalţi. Prin urmare, a scrie de bine despre cartea lui X atrage automat deprecierile unui şir de confraţi ai lui X, care ştiu ei ce ştiu... A nu scrie este în egală măsură un semn de ticăloşie; e clar, dacă nu „vede“ opera „Marelui Scriitor“, criticul se află în solda inamicului său... Nu neg că nu există critici pentru care cronica de întîmpinare (practicată cînd şi cînd) nu este decît o metodă de a-şi aranja anumite lucruri. Se simte uneori asta din tonul recenziilor, pentru că şi lauda trebuie să fie, conform unui principiu ce datează din Antichitate, decentă, dacă vrea să fie credibilă. Am rămas, cu un prilej oarecare, siderat cînd un critic respectat în breaslă încerca să