Verbul a notifica, folosit mai ales în limbajul oficial – juridic, administrativ, diplomatic etc. – e încă un exemplu de modificare a construcţiilor sintactice din română sub influenţ a recentă a englezei.

Ca şi în alte situaţii, structura sintactică pe care o impune, prin tradiţie, a notifica şi care a fost preluată ca atare din franceză (de la verbul notifier) este tot mai des modificată, prin traduceri grăbite sau de către vorbitori cărora le este mai familiar verbul englezesc to notify.

A notifica a intrat în română încă din secolul al XIX-lea: Dicţionarul limbii române (DLR, Litera N, 1971) cuprinde exemple dintr-un document de la 1848 – „Am onoare de a notifica ... că ambasadorul s-ar fi denumit...” şi dintr-o scriere istorică a lui G. Bariţiu – „Iosif notifica şi Ungariei succesiunea sa la tron” (1889). Tiparul de construcţie tradiţional impus de verb presupune un complement indirect al destinatarului şi unul direct, indicând obiectul comunicării: cineva a notificat cuiva ceva. Această structură corespunde celei din franceză („notifier quelque chose à quelqu’un”, în Trésor de la langue française informatisé, TLFi). Textele juridice româneşti au menţinut consecvent această construcţie a enunţului: în Codicele penale şi de procedură criminale din vremea lui Cuza (1865), se arăta că „Opoziţiunea la sentinţa dată în lipsă se va putea forma prin declaraţiune tăcută drept răspuns în josul actului prin care i se notifică această sentinţă” (p. 128); sau că autoritatea „va notifica fiecăruia prefect numărul aferente la judeţul său” (p. 151). Ceva mai târziu, în Monitorul oficial (MO) erau publicate sute de notificări, construite pe acelaşi tipar: „li se notifică că numiţii pot face apel şi opoziţiune în termenii legali” (MO 15.07.1878); „condamnând în lipsă pe G.D. (...) la închisoare corecţională, pe timp de un an, pentru furt de bani, prin desc