N-aş şti să vă spun de ce am citit de Crăciun cartea lui Dan C. Mihăilescu despre călătoria la Muntele Athos şi scriu despre ea abia de Paşti. Din suceală, desigur, dar şi pentru că este una dintre acele cărţi care, în mod esenţial, nu au nevoie de exegeză, încadrări, „referinţe“, ci doar de cititori. Dan C. Mihăilescu a ştiut, fără îndoială, din clipa în care i-a pus titlul, că Oare chiar m-am întors de la Athos? nu este nici cartea unei edificări, nici cea a unei înălţări. Mai mult ca oricare dintre cărţile sale de pînă acum, aceasta e cartea unei tăceri asumate. Căci, ce să spui (mai rău, să scrii!) din ce ţi s-a întîmplat „pe cale“? Şi ce să spui cînd, la fel ca mulţi veritabili pelerini care şi-au descris, la capăt, primii paşi, te simţi cel mai adesea – prea onest fiind şi excesiv de atent la marota „sincerităţii“ – alături de orice cale?
DE ACELASI AUTOR Mărunte apocalipse „Un canto para la cultura” Atac la cadru O CasandrăTot ceea ce Dan C. Mihăilescu spune despre acea experienţă pentru care orice pelerin (chiar şi unul însoţitor al vestitului grup Prolog, întemeiat în anii ’80 de Paul Gherasim, Constantin Flondor, Horea Paştina, Cristian Paraschiv şi Mihai Sârbulescu) pleacă la drum se găseşte în titlul cărţii. Întîlnirea scriitorului – plecat cu scopul (mărturisit) de a (de)scrie experienţa grupului Prolog şi cu acela (nemărturisit) de a o înţelege – este, de fapt, o întîlnire cu sine. Faptul că, la întoarcere, acest sine este descentrat, situat în altă parte decît la plecare, e primul semn că drumul n-a fost făcut degeaba. Autoportretul flagelator din primele pagini (pe măsura apropierii de Muntele Sfînt) este, fără îndoială, un prim semn al acestei scindări interioare: „Adevărul e că abia atunci, în ceasul de răgaz petrecut pe puntea vaporului, tot intrînd şi ieşind din porturile mănăstirilor, am început să mă întreb cu ceva îngrijorare ce caut
