E noapte şi cerul străluce curat, cu miile de stele la locul lor. Din salonul mare răzbate zvon de muzică, iar pe holuri aerul parfumat... – ah, dar ce-ţi văd ochii... domnişoara subţire pe care-ai urmărit-o cu privirea în ultimele zile... iat-o, chiar ea coboară treptele de mahon ale scării, alăturea de mamă-sa (ambele în rochie de seară), iar braţul ei de un alb străveziu e susţinut cam ţeapăn de domnul puţin pîntecos, cu ceas de aur la veston, cu mustaţă subţire şi părul dat cu ulei de nucă, care-i e tată. E noapte, dar becurile recreează lumina de lux a unei lumi în care high society înseamnă tradiţie, bani, nume şi onoare – şi rochii lungi, elegante. E noapte, e rece afară, dar în saloane se rîde discret, se dansează, se bea şampanie sau cognac, se flirtează, se joacă whist, se ascultă valsuri... Undeva, mai jos, e o altă lume – dar, cu ochii pe domnişoara subţire, n-ai acum timp pentru ea. E noapte, e aprilie, e 1912. Bine-aţi venit pe Titanic!
DE ACELASI AUTOR Cînd dna Merkel va primi ajutoare de la Madrid (şi Bucureşti) La un vin cu Don Quijote, pe teme de infrastructură De ce UE chiar merită Premiul Nobel Ce-am putea aştepta de la aceste alegeri?O sută de ani au trecut, iată, de la un episod care ar fi trebuit să nu se întîmple niciodată. Drama Titanicului a intrat în legendă, ca prim capitol al sfîrşitului unei epoci. Şi ce frumoasă era epoca, şi ce promiţătoare! Şi ce educaţie, şi ce maniere! Şi ce costume, şi ce dantele, şi ce lucruri bine făcute – dintr-o vreme în care industria oferea doar produse care să te ţină o viaţă! Şi ce liniştită înainta societatea occidentală spre un viitor în care puterea de nestăvilit a maşinilor făcea pereche doar cu puterea de neegalat a instinctului capitalist din oameni (prin instinct capitalist înţeleg pofta de nestăpînit a oamenilor de a strînge – adică, a capitaliza – putere materială sau simbolică; prin con
