Nu demult, la o cîntare de jazz, într-un club bucureştean, tot trăgeam cu ochiul la un tînăr care moşmondea ceva la un telefon. Muzica era excelentă, dar el n-avea treabă cu asta. Cred că putea să apară Keith Jarrett în persoană, cu un ţambal de piept, cîntîndu-i la ureche „Picături de untdelemn“, şi tînărul cu pricina n-ar fi remarcat nimic deosebit. Era limpede că nu făcea poze, nu dădea mail-uri, nu naviga pe net şi nici nu vorbea la telefon. Tot vîntura aparatul în toate direcţiile, ba la nivelul mesei, ba pe deasupra capetelor celorlalţi, de parcă ar fi vrut să înregistreze ce se cînta. Din cînd în cînd, uitîndu-se la ecranul telefonului, făcea o mutră nemulţumită, ridica privirile spre cer, reproşînd ceva Divinităţii, după care relua procedura descrisă mai sus. Tîrziu m-am prins despre ce era vorba. Omul avea pe telefon un program de recunoaştere a muzicilor. Unul dintre ele. Shazam îl cheamă. E un program care captează o amprentă sonoră, o compară cu datele cuprinse într-o bază de jdemilioane de piese muzicale şi, în doi timpi şi trei mişcări, îţi afişează pe ecranul telefonului titlul piesei, cine cîntă, în ce an a apărut discul, vezi şi grafica de pe coperta albumului, vezi ce vrea sufletul tău. Toate astea merg uns, pînă la muzica live. Programele de recunoaştere ştiu să-şi facă treaba doar cu muzici înregistrate. Cu cîntarea vie n-a mai mers treaba. Nici n-avea cum. De unde să ştii cum îi vine unuia să cînte „Picături de untdelemn“? Ar trebui inventat un procesor nemaivăzut pentru aşa ceva. Asta făcea tînărul la care mă tot chioram eu să văd de ce era atît de nemulţumit. Vîntura telefonul prin aer, să-i recunoască numele temelor care se cîntau în seara cu pricina. Şi era cumplit de nefericit şi de nedumerit că programul nu-şi făcea treaba. Smartfonu’ era neputincios în faţa unei cîntări vii.

DE ACELASI AUTOR Să răcnim Crăciunul! Formidabila armă